— Nu sub apă, Roobla. — Vala răspunsese cu un anumit regret. Asta putea fi o lovitură. — Spuneai ceva despre Cuibul din Umbră?

— Cuibul din Umbră este o peşteră fără pereţi. Un acoperiş negru ce măsoară de jur împrejur o mie cinci sute de paşi, cu laturi deschise. Vampirii au trăit şi — s-au înmulţit acolo cu mult timp înainte ca vreunul dintre noi să se fi născut.

Harpster vorbi fără să iasă de sub coviltir. Numai Vala îl auzea.

— O mie cinci sute de paşi de jur împrejur ar însemna mai puţin de cinci sute de paşi în diametru, paşii Oamenilor Apei. Două sute de-ai Giganţilor Ierbii, trei sute pentru noi, ceilalţi. Trei sute de paşi în diametru, aşa cum v-am spus.

— Roobla, cât de înalt este acest acoperiş? întrebă Vala. Rooballabl purtă o scurtă discuţie compusă din gâlgâieli cu cineva aflat încă în apă, înainte de a răspunde:

— Fudghabladl nu ştie.

Mai multe gâlgâieli, apoi Robia vorbi din nou:

— Destul de jos pentru a opri ploaia, chiar şi când bate un vânt puternic. Înţelegeţi, numai Fudghabladl a fost acolo…

— Cum este Casamoale sub Cuibul din Umbră? Pot Vampirii să înoate?

Se auzi o cacofonie de voci gâgâite. O făptură înaintă… avea dungi albe pe cap şi pe unde ar fi trebuit să fie maxilarele… sâsâind către Rooballabl.

— Noi trebuie să ne lăsăm la fund când trecem pe acolo, răspunse acesta. Nici unul nu s-a mai dus. Acolo apa este absorbită, iar uneori devine un whonkee. — Cuvânt necunoscut. — Vampirii nu înoată niciodată.

Nevăzut, Harpster vorbi din nou:

— Whonkee, calea morţilor… Vala dădu din cap.

Warvia dispăru în cabina tunului.

În timp ce discuţiile continuau, Vala supraveghea Vehiculul Doi. Warvia nu mai ieşea. Şi unde era Tegger?

Oamenii Fluviului observaseră Vampirii de generaţii întregi, dar numai din punctul lor de vedere. Din când în când, Vampirii rostogoleau cadavre în Casamoale, cu sutele o dată, din zece până la douăzeci de specii, inclusiv a lor. După o rotaţie, urma să fie o recoltă mare de peşti. Asta era bine de ştiut… dar bătrânul Fudghabladl nu mai fusese în apropierea Cuibului din Umbră de mai bine de douăzeci de falani. În afară de pescuit, nimic din ce exista dincolo nu justifica traversarea Cuibului de Umbră.

— Harpster, vorbi Vala cu vocea scăzută, cadavrele rostogolite în Casamoale sunt pierdute pentru voi, nu-i aşa?

— Le mănâncă peştii, iar Pescarii mănâncă peşti şi, în final, toţi sunt ai noştri.

— Flup! Aţi fost furaţi.

— Vala, Vampirii sunt animale, şi animalele nu fură.

— Nimeni, în afara Oamenilor Fluviului, nu poate să ajungă la Cuibul din Umbră şi să rămână în viaţă, continuă Rooballabl. De ce întrebaţi lucrurile astea? De ce sunteţi aici atâtea specii?

— Vrem să punem capăt ameninţării Vampirilor, răspunse Beedj, mai rapid decât Vala. Îi vom ataca în bârlogul lor. Hominizii care n-au putut călători, ne-au sprijinit.

Oamenii Fluviului şuşotiră între ei. Vala crezu că remarcă nişte râsete tăcute. Poate se înşelase.

— Valavirgillin, spuse Rooballabl, noi credem că am văzut un Demon printre voi.

— Doi dintre Oamenii Nopţii călătoresc cu noi. Ceilalţi ni s-au alăturat ca prieteni. Lor nu le place lumina soarelui, Roobla.

— Demonii şi Vampirii sunt cu toţii Oamenii ai Nopţii. Vroia să spună că erau aliaţi?

— Ei concurează pentru aceeaşi pradă, pe acelaşi teren. Într-adevăr, este mult mai complicat decât…

— Sunteţi siguri că vor rămâne alături de voi?

Timp de un falan, Vala îşi pusese tot soiul de întrebări în legătură cu motivele Demonilor.

— Da, foarte siguri, răspunse ea prompt.

— Noi nu putem călători cu voi.

— Înţeleg…

— Dar dacă vă veţi mâna căruţele de-a lungul Caseimoale, eu şi cu Fudghabladl vom putea merge alături de voi. Vă vom spune diverse lucruri. Ne luăm hainele şi o să vă învăţăm ce ştim în josul apei.

Începură să discute detaliile. Era un noroc nesperat, şi Valva ştia că trebuia să le accepte propunerea, deşi Tegger şi Warvia nu se zăreau nicăieri.

7. SPIRITUL

Tegger îngenunchease cu spatele la o stâncă masivă, albicioasă, şi îşi ţinea gleznele sub el. Tufişurile, care creşteau peste tot, îl ascundeau.

Era poziţia de vânătoare a Roşiilor. Dar Tegger vâna doar prin intermediul minţii sale, căutându-l pe Tegger. Mâinile lui se jucau absente cu sabia, lustruindu-i ascuţişul.

Gândurile alunecau repede pe suprafaţa minţii. Dacă le lăsa să pătrundă mai adânc, trebuia să se gândească la Warvia. Ştia că nu-şi putea permite asta.

Susurul constant al apei îi dădea dreptate. N-ar fi auzit apropiindu-se nici o creatură. Poate că ar fi mirosit-o, sau ar fi remarcat mişcări în tufişurile din jurul său. Sabia constituia o apărare suficientă.

Toată acţiunea era pe ţărm. Uneori, negocierile se transformau în partide de înot.

O sabie puteai s-o foloseşti şi împotriva ta. Nu trebuia decât s-o întorci. Să sară de pe vârful stâncii? Gândul abia îi zgârie suprafaţa minţii.

— Tegger hooki-Thandarthal!

Într-o clipă, Tegger sări pe stâncă şi îşi roti o dată sabia pe deasupra capului, înainte ca mintea sa să reacţioneze. Vampirii nu vorbesc. Ce…?

O voce puţin mai tare decât clipocitul fluviului, dar destul de joasă ca Tegger să şi-o fi imaginat, spuse:

— Nu-ţi fac nici un rău Tegger. Eu îndeplinesc dorinţele. Nu se vedea nici o fiinţă în jurul lui.

— Dorinţe? întrebă Tegger. Fusese găsit de un spirit?

— Odată, am fost o femeie vie. Acum îi ajut pe alţii, în speranţa că vor deveni mai buni. Ce-ai vrea să ai de la mine?

— Aş vrea să mor.

Urmă o pauză, apoi vocea se auzi din nou.

— Ar fi o mare pierdere.

Tegger percepu sunetul unui efort imens, în spatele şoaptei. Cumva, realiză că sabia sa nu putea să fie suficient de rapidă.

— Aşteaptă! spuse el.

— Aştept.

Acum, şoapta era mult mai apropiată.

Tegger vorbise de două ori fără să se gândească. Acum scăpase de o moarte rapidă. Asta voia? Dar dacă dorinţele puteau fi îndeplinite…

— Ceva s-a întâmplat noaptea trecută. Aş vrea să nu se fi întâmplat.

— Asta nu se poate.