— E vârcolacul vostru, nu? întrebă Harry, care nu mai  întâlnise până atunci creatura care făcea câteodată gălăgie noaptea.

— Da, el e, spuse Ron, urcând pe scară. Vino să-l vezi.

Harry urcă după Ron cele câteva trepte care dădeau în podul mic. Intră până la umeri, înainte să zărească fiinţa ghemuită la câţiva metri de el, dormind în întuneric, cu gura larg deschisă.

— Dar... arată... E normal ca vârcolacii să poarte pijama?

— Nu, spuse Ron. Şi nici nu au părul roşcat, şi nici atâtea  pustule. Harry contemplă creatura, uşor scârbit. Avea forma şi  mărimea unui om şi, după ce ochii lui Harry se obişnuiră cu  întunericul, văzu că purta o pijama veche de-a lui Ron. De asemenea, era sigur şi că vârcolacii erau de obicei destul de murdari şi chei, mai degrabă decât cu părul roşcat şi des şi  acoperiţi cu băşici roşii.

— El este... eu, înţelegi? spuse Ron.

— Nu, făcu Harry. Nu înţeleg.

— O să-ţi explic în camera mea, începe să mi se facă rău de la miros, spuse Ron. Coborâră şi Ron ridică scara înapoi în  tavan, apoi se întoarseră la Hermione, care sorta cărţi în  continuare.

— Când vom pleca, vârcolacul o să vină şi o să stea aici, în  camera mea, spuse Ron. Cred că de-abia aşteaptă... Mă rog, e  greu de spus, pentru că nu face altceva decât să geamă şi să  saliveze şi să încuviinţeze din cap entuziasmat când aude de asta. În orice caz, o să fie varianta mea cu vintre-stropită. E  bine, hm? Harry părea complet derutat.

— E foarte bine! spuse Ron, în mod evident frustrat că Harry  nu sesizase cât de strălucit era planul. Uite, când niciunul  dintre noi trei nu se va mai întoarce la Hogwarts, toată lumea o  să creadă că Hermione şi cu mine trebuie să fim cu tine, nu? 

Ceea ce înseamnă că Devoratorii Morţii se vor duce direct la  familiile noastre, pentru a vedea dacă ştiu unde eşti.

— Dar sperăm să pară că eu am plecat cu părinţii mei. Mulţi sânge-mâli au de gând să se ascundă în momentul ăsta, spuse Hermione.

— Nu putem să ascundem întreaga mea familie, ar fi prea  suspect şi nu pot să-şi dea cu toţii demisia, spuse Ron. Aşa că o  să răspândim povestea că eu sunt grav bolnav de vintre-stropită  şi că, din cauza asta, nu pot merge la şcoală. Dacă vine cineva să facă investigaţii, mama sau tata pot să le arate vârcolacul din  patul meu, care e plin de pustule din cap până-n picioare. Vintrea-stropită este foarte contagioasă, aşa că nu va vrea  nimeni să se apropie de el. Şi nu contează că nu o să poată  spune nimic, pentru că se pare că oricum nu poţi vorbi după ce ciuperca se extinde până în gât.

— Şi părinţii tăi ştiu şi ei de planul ăsta? întrebă Harry.

— Tata ştie. l-a ajutat pe Fred şi pe George să transforme vârcolacul. Mama... mă rog, ai văzut şi tu cum e. Nu o să  accepte că o să plecăm până ce nu vom fi deja plecaţi.

Se lăsă tăcerea în cameră, singurele zgomote fiind nişte bufnituri uşoare, în timp ce Hermione arunca în continuare cărţi peste cele două grămezi. Ron stătea şi se uita la ea, iar Harry îi privea când pe unul, când pe altul, fără să poată spune nimic. Măsurile pe care le luaseră pentru a-şi proteja familiile îl  făcură să îşi dea seama, mai clar decât ar fi putut-o face orice altceva, că aveau să vină cu el şi că ştiau exact cât de periculos  putea fi. Voia să le spună cât de mult însemna asta pentru el,  dar, pur şi simplu, nu fu în stare să găsească nişte cuvinte destul de importante. In tăcerea care se lăsase, se auzea vocea  înăbuşită a doamnei Weasley, strigând cu patru etaje mai jos.

— Probabil că Ginny a lăsat o urmă de praf pe cine ştie ce inel de şervet de masă, spuse Ron. Nu-mi dau seama de ce familia Delacour trebuie să vină cu două zile înainte de nuntă.

— Sora lui Fleur este domnişoară de onoare, trebuie să fie aici la repetiţie şi este prea mică pentru a veni singură, spuse Hermione, uitându-se nehotărâtă la Cum să scapi de strigoi.

— Ei bine, sosirea musafirilor o va face pe mama să fie şi mai stresată, spuse Ron.

— Ceea ce trebuie să decidem, spuse Hermione, aruncând fără ezitare Teoria defensivei magice direct în coşul de gunoi şi  ridicând Evaluarea educaţiei magice în Europa, este unde vom  merge când vom pleca de aici. Harry, ştiu că ai zis că vrei să  mergi întâi la Peştera lui Godric şi înţeleg de ce, dar... ăă... nu  ar fi mai bine ca prioritatea noastră să fie Horcruxurile?

— Aş fi de acord cu tine, dacă am şti unde sunt Horcruxurile, spuse Harry, care nu credea că Hermione  înţelegea cu adevărat dorinţa sa de a se întoarce la Peştera lui  Godric. Mormintele părinţilor săi reprezentau doar unul dintre motive: avea un sentiment puternic, însă inexplicabil, că în locul acela avea să găsească nişte răspunsuri. Poate că era doar  pentru că acolo supravieţuise blestemului fatal al lui Cap-de-Mort; pentru că acum era provocat să repete această  vitejie, Harry se simţea atras de locul unde se întâmplase,  dorindu-şi să înţeleagă.

— Nu credeţi că e posibil ca Peştera lui Godric să fie supravegheată de Cap-de-Mort? întrebă Hermione. Nu s-ar  putea aştepta să vrei să te întorci acolo, ca să vizitezi  mormintele părinţilor tăi, odată ce vei fi liber să te duci unde vrei? Harry nu se gândise la asta. In timp ce se chinuia să  găsească un contraargument, Ron vorbi şi el, urmându-şi, în  mod evident, propriul şir al gândurilor.

— Persoana asta, R.A.B., spuse el. Ştiţi voi, cel care a furat  adevăratul medalion...

Hermione încuviinţă din cap.

— A scris în bilet că avea de gând să îl distrugă, nu-i aşa? Harry îşi trase rucsacul mai aproape şi scoase Horcruxul în care mai era