— Lasă, Ghiţă, că trece şi asta… Grăi nevasta, împăcată cu ea însăşi.

  XII

  — Nu te mâhni, dragul meu, grăi bătrâna adânc mişcată. Mă uit la faţa ta, mă uit la părul tău, şi nu mai întreb ce s-a întâmplat: văd eu c-a fost mare nenorocirea prin care ai trecut. Nu-mi spune nimic: mă tem ca nu cumva nenorocirea ta să-mi pară prea mică şi să-ţi fac o nedreptate, căci ea este aşa de mare cum o simţi tu. Dar zic să nu te mâhneşti: e norocul omului care a trecut prin o mare nenorocire, căci a scăpat de multe necazuri mici, care mistuie mai rău decât durerea.

  Ghiţă luă pe unul dintre copii şi-l sărută.

  — Sărmanilor mei copii, zise el, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.

  — Lasă, Ghiţă, grăi Ana; noi şi toţi oamenii buni care te cunosc te ştim cine eşti şi ne mustrăm pentru gândurile rele ce ne vom fi făcut despre tine.

  — Nu asta e cinstea, întâmpină soţul. Cinstit nu e decât omul care a astupat gurile rele, pe care nimeni nu-l poate grăi de rău fără de a se da de ruşine; cinstea e sila pe care le-o faci oamenilor răi de a te socoti om între oameni. Eu nu mai pot sili pe nimeni să nu le zică copiilor ăstora: „Tatăl vostru e un ticălos!”

  — Aşa e, răspunse bătrâna; multe trebuie să faci de dragul lumii, fiindcă e mare nenorocirea când te strici cu ea. Dar ce să-i faci? E aşa dată, şi nu altfel. Dacă te-ai stricat cu lumea, nu te mai găti de sărbătoare, ci stai acasă şi te pune să-ţi torci din fuiorul tău o cămaşă curată.

  — Da, dacă eşti muiere!

  — Muiere sau bărbat: om cu minte să fii!

  — Om cu minte? Hei! Mult venin am adunat eu, şi mă credeam om cu minte, dar tot numai în mine l-am deşertat.

  — Da, mulţumită lui Dumnezeu că l-ai deşertat, grăi bătrâna. Şi bătrâna avea dreptate: Ghiţă trecuse în adevăr printr-un fel de prefacere.

  Nenorocirea îl făcuse mai îngăduitor şi mai mulţumit cu lumea în mijlocul căreia se afla. Odinioară el credea că omul poate să facă şi să desfacă; acum simţea că toate vin cu întâmplarea şi se mulţumea cu puţinul bine de care avuse parte. Astfel, îi părea bine când o vedea veselă pe Ana, care se bucura de capătul la care au ajuns lucrurile, fiindcă ele puteau să ajungă la un capăt şi mai rău.

  Apoi omul îşi caută, la amărăciune, el însuşi mângâierea. Încetul cu încetul, Ghiţă îşi puse tare şi tot mai tare de gând că mai stă pân' la primăvară la Moara cu noroc, apoi îşi adună toată averea, îşi ia nevasta şi copiii şi se duce departe, unde nu-l cunoaşte nimeni, în fundul Banatului, ori chiar în Ţară. „Şi, îşi zicea el, nu este cu putinţă că purtările bune să nu străbată cu vremea.” Astfel, îşi dădea silinţa să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca şi când nu ar fi fost, şi să se piardă într-un viitor mai bun, pe care şi-l închipuia adeseori ca-n aievea.

  În puţinele zile petrecute în închisoare îi venise de sute de ori gândul să ucidă pe omul care-l pierduse şi nu o dată simţea în el că e prea slab spre a se stăpâni să nu-l ucidă, ci să-l omoare încetul cu încetul şi să-l ducă, precum ar fi dorit, de jumătate sfârşit, la spânzurători; acum parcă-i venea să-şi zică: „Dar ce-mi pasă?! Cele făcute tot nu se mai pot desface”.

  „Lasă-l, săracul, cu păcatele lui”, zise el când îl văzu iar pe Lică Sămădăul, care veni câteva zile în urmă la Moara cu noroc. Iară Ana îl primi cu inima deschisă pe omul care vorbise atât de frumos în faţa judecătorilor şi prin a cărui cuminţie scăpase soţu-său de primejdia în care se afla.

  După ce stete vreun ceas de vorbă, Lică îşi desfăcu şerparul de la brâu, plin de bani, şi-l deşertă pe masă.

  Ghiţă, cuprins de o pornire pătimaşă, privi aspru în faţa lui.

  — De care sunt ăştia? Întrebă el apăsând asupra vorbelor. De ai ovreului ori de ai domnişoarei?

  El credea că Lică se va cutremura în auzul acestor cuvinte; rămase ruşinat când acesta îi râse în faţă şi răspunse:

  — Şi de unii, şi de alţii; ca hoţ m-am împrumutat şi tot ca hoţ trebuie să şi plătesc.

  — Şi dacă mă prinde cineva cu ei?

  — Cine să te prindă? Banii sunt bani şi tu eşti cârciumar: vin la tine fel de fel de oameni şi tu iei ce-ţi dă fiecare.

  — Şi dacă te-aş da eu de gol?

  — De asta nu mă tem, răspunse Lică. Ghiţă se ridică, scoase saltarul mesei, trase banii în el şi iar îl închise.

  — Vezi, acum eşti om cu minte, grăi Lică. De ce folos ţi-ar fi fost dacă-i spuneai judecătorului ceea ce poate că nici el nu dorea să-i spui. Peste mintea mea tot nu trece niciunul cu mintea lui, nici tu, nici altul. Lasă-i, şadă la răcoare, dacă sunt proşti. Credeau, proştii, că eu îmi pun credinţa în nişte oameni pe care nu-i ţin destul de strâns legaţi şi că mă vor păgubi pe mine, dacă se vor duce cu Răuţ, ca să ia vreo sută de porci din turma mea: acum n-or să mai ia niciunul.

  Ghiţă suspină o dată. Era uimit de acest om atât de ager în răutatea sa şi se simţea uşurat când află că în nedreptatea legilor e o aspră ceartă dumnezeiască.

  — Dar cu femeia aceea ce-ai avut? Întrebă el.

  — Ceea ce am cu tine, răspunse Lică rece. Am prins-o că are