ajungă la ieşirea din Bucureşti, la 28 martie, balanţa forţelor s-a schimbat dramatic. Toate speranţele într-o intervenţie a ţarului se spulberaseră. Pentru a avea un front unit atât în faţa grecilor, cât şi a turcilor, Vladimirescu a căzut la înţelegere cu boierii. Dar avea şi alt motiv : voia să ajungă domnitor şi era hotărât să urce pe tron conform tradiţiei, ales de boieri şi binecuvântat de Biserică, nu ca revoluţionar.

În cele din urmă, Vladimirescu nu şi-a atins niciunul dintre obiective. Armatele otomane au pătruns în Valahia şi în Moldova la 25 mai, iar ţarul a aprobat „restaurarea ordinii” în ambele principate. Ostilitatea dintre Ipsilanti şi Vladimirescu atinsese cote maxime. Ipsilanti, bănuindu-l pe nedrept pe Vladimirescu că ar fi format o alianţă cu turcii împotriva grecilor, a dat ordin ca acesta să fie arestat, judecat şi executat la 8 iunie. Aproape imediat armata lui Vladimirescu s-a dezintegrat, iar la scurt timp şi mişcarea lui Ipsilanti a luat sfârşit. La 19 iunie, mica sa forţă a fost înfrântă de turci, iar câteva zile mai târziu Ipsilanti a trecut graniţa în Transilvania.

Deşi mişcarea lui Vladimirescu a fost de scurtă durată, obiectivele pe care a încercat să le atingă aveau rădăcini puternice în experienţa istorică recentă a românilor. Proclamaţia dreptului la autodeterminare dădea glas voinţei generale de eliberare de sub dominaţia turcilor şi a fanarioţilor ; promisiunile lui de a pune capăt obligaţiilor împovărătoare ale ţăranilor faţă de moşieri şi de colectorii de taxe, precum şi reacţia entuziastă pe care a stârnit-o reflectau profunzimile problemei agrare ; iar propunerile sale de a uşura restricţiile asupra comerţului şi de a anula privilegiile negustorilor străini erau pe placul clasei de mijloc în plină ascensiune. Înfrângerea sa nu a descurajat mişcarea pentru independenţă şi nu a înăbuşit aspiraţiile la o reformă politică şi economică.

Politica, 1821-1848

Ocupaţia militară otomană a principatelor a fost de scurtă durată. Cedând presiunilor Marii Britanii şi Franţei, conducerea otomană şi boierii români au ajuns în 1822 la un acord care perpetua suzeranitatea otomană, dar punea capăt ocupaţiei şi reda tronul ambelor principate domnitorilor autohtoni. Totuşi, aceste schimbări nu au soluţionat chestiunile constituţionale fundamentale. Noii domnitori, Grigore Ghica în Muntenia (1822-1828) şi Ioan Sandu Sturdza în Moldova (1822-1828), amândoi oameni capabili, erau hotărâţi să-şi extindă prerogativele, obiectiv ce le-a creat probleme cu boierii, care erau de părere că meritau mai multă putere. Conflictul de durată dintre domnitori şi boieri s-a prelungit astfel în perioada postfanariotă.

O altă problemă nerezolvată era rolul Rusiei. Noul ţar, Nicolae I (1825-1855), era hotărât să urmărească energic interesele Rusiei în principate, iar în 1826 l-a silit pe sultan să accepte Convenţia de la Akkerman. Aceasta reafirma prerogativele Rusiei ca „putere protectoare” şi le solicita domnitorilor, boierilor şi conducerii otomane să ţină seama de „observaţiile” ambasadorului rus la Constantinopol în ceea ce priveşte principatele.

Cu toate acestea, dezacordurile majore cu otomanii în privinţa principatelor, Greciei şi Caucazului au persistat, iar în aprilie 1828 Rusia a declarat război. Armatele ruseşti au ocupat Valahia şi Moldova pentru a asigura trecerea trupelor şi a proviziilor spre front, la sud de Dunăre. Până în august 1829 trupele ruseşti străpunseseră apărarea otomană din estul Traciei şi se pregăteau să înainteze spre Constantinopol. Liderii otomani au conştientizat faptul că se aflau într-o situaţie fără ieşire şi au acceptat termenii păcii impuşi de ruşi.

Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, s-a dovedit o piatră de hotar în dezvoltarea politică şi economică a principatelor. Sultanul a fost de acord cu autonomia administrativă a Moldovei şi Ţării Româneşti şi a înapoiat Valahiei cetăţile turceşti de la Turnu, Giurgiu şi Brăila, pe Dunăre. Termenii economici ai tratatului s-au dovedit în cele din urmă un stimul puternic pentru agricultură şi comerţ, deoarece uşurau principatele de obligaţiile de aprovizionare a Constantinopolului, deschizându-le pentru pieţele internaţionale. Conducerea otomană a fost de acord şi cu elaborarea unui nou statut administrativ pentru principate sub supraveghere rusească şi a acceptat ocupaţia rusă a principatelor până când acoperea în totalitate uriaşele despăgubiri de război. S-au păstrat două rămăşiţe ale suzeranităţii otomane : tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnitorilor.

Ocupaţia rusească a modernizat substanţial viaţa publică în principate. O importanţă majoră a avut-o introducerea unei noi legi fundamentale pentru fiecare principat, Regulamentele Organice, care stabileau un cadru pentru o guvernare sistematică şi eficientă. Însă motivele autorităţilor ruseşti nu erau câtuşi de puţin altruiste. Acestea au promovat menţinerea ordinii şi a eficienţei de către clasele superioare pentru a-şi atinge propriul obiectiv pe termen lung în principate, acela al dominaţiei.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat cu aplicarea prevederilor Tratatului de la Adrianopol pe un ofiţer şi administrator energic, Pavel Kiseleff, care şi-a asumat rolul, deşi nu şi titulatura, de domnitor al ambelor principate în noiembrie 1829. Până în aprilie 1834, când a plecat, acesta s-a bucurat de puteri aproape nelimitate în ceea ce priveşte reorganizarea vieţii politice şi economice. Deşi numeroşi contemporani îi consideră măsurile revoluţionare, Kiseleff nu intenţiona să răstoarne ordinea socială prestabilită. Dorea mai curând să o perpetueze, definind cu precizie drepturile şi obligaţiile tuturor claselor şi oferind structurile administrative şi juridice necesare aplicării lor. Fără îndoială, cea mai importantă realizare a sa a fost elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare principat. Regulamentele Organice au fost produsul cooperării strânse a autorităţilor ruseşti cu boierii români.

Regulamentele au asigurat perpetuarea dominaţiei boierilor în viaţa politică, recunoscându-le acestora dreptul exclusiv de a fi reprezentaţi în noua legislatură, oferindu-le poziţiile de frunte în cadrul administraţiei centrale, scutindu-i de taxe şi confirmându-le drepturile de proprietate asupra moşiilor lor. Însă autorii Regulamentelor s-au simţit de asemenea nevoiţi să accepte o participare cel puţin limitată a clasei de mijloc la conducerea fiecărui principat şi au considerat că e înţelept să creeze un