Aștept așa cîteva minute, da’ nu se-ntîmplă nimic. Apoi, dincolo, de partea cealaltă a pîlcului de tufișuri, văd că cineva se mișcă. Cum iese-n loc deschis, încep să-l urmăresc. Fuge cît îl țin picioarele și e un individ care știe s-o ia la sănătoasa. Îl las să scape, pentru că mi-a venit altă idee. Mă-ntorc la mașină, o scot pe șosea și-i dau bătaie. Merg direct înapoi la conac și-ntreb dacă Fernandez e acolo. Mi se răspunde că nu-i și că poate nici nu-și va face apariția-n seara aia. Îl găsesc pe Periera și-l întreb unde locuiește Fernandez. Îmi spune că are o căsuță, nu departe, pe șoseaua spre Indio. Identific locu’ și pornesc acolo pronto.

În timp ce gonesc pe șoseaua spre Indio, mă gîndesc că deșertul ăsta-i un loc sinistru în care se petrec destule lucruri. Tipii ăia care nu mai contenesc vorbind despre spațiile largi și deschise ar face bine să-și schimbe părerea despre deșerturi, dacă le-ar frecventa mai des.

Deodată mi s-arată și bîrlogul ăsta. E-o căsuță albă, așezată la vreo cincizeci de metri de la șosea. Împrejmuită c-un gard alb și cu pietre albe. Opresc mașina la marginea șoselei și mă-ndrept agale către căsuță. Lîngă ușă-i o fereastră prin care privesc înăuntru și-l văd pe Fernandez așezat la o masă, fumînd o țigară și bînd whisky singur-singurel.

Bat la ușă și, după un timp, vine ș-o deschide.

— Ce dorești, copoiule? zice

— Intră și ține-ți fleanca, Fernandez, îi zic. Să știi că pentru mine nu ești decît un împuțit ordinar și dacă-mi faci vreun pocinog, am să te-ating de să mă ții minte.

Se duce-n casă și-l urmez. Îmi împinge un scaun pe care m-așez ș-arunc un ochi de jur-împrejur.

Căsuța-i destul de agreabilă. E mobilată cu confort și peste tot sînt sticle de băutură. Aprind o țigară și-l privesc pe Fernandez.

Stă în fața căminului și se uită la mine. E un individ infect și cred că mi-ar place să-i ard una cu vătraiu’ peste mutră, așa numai ca să nu-și mai închipuie că-i un tip atît de grozav.

Pentru felu-n care gîndesc să conduc ostilitățile am un plan. Aș jura că n-a existat niciodată un tîlhar care să nu cadă la-nvoială dacă simte c-ar avea ceva spuză de tras pe turta lui.

— Ascultă, Fernandez, îi zic. Mi se pare că nu prea mă bucur de simpatie p-aici. Mai adineauri, cînd mă-ntorceam la Palm Springs, un individ a-ncercat să mă facă cioburi, da’ nu se pricepe destul de tare la meserie și n-a reușit decît să-mi scoată o așchie din volan și să-mi crape parbrizu’. Presupun că nu știi mai mult decît un prunc despre treaba asta, Fernandez?

Mă privește c-un aer surprins.

— Doar nu mă crezi chiar atît de prost, că nu-s, zice. Ce-aș realiza dac-aș încerca să-ți scurtez zilele? Poate vrei să-mi explici dacă poți.

— N-am cum să știu, îi spun, da’ e cineva p-aici care-mi poartă sîmbetele – s-ar putea să fie Periera.

— Nici p-asta n-o-nțeleg, zice. Ce l-ar face pe el să vrea să te curețe?

— N-am cum s-o știu nici p-asta, zic. Totuși, nu mă-nnebunesc după tipii care trag în mine și doar atîta vreau să știu, cu cine ții, așa că fă bine și cască urechile.

Mă servesc din whiskey-ul lui.

— Mulțumesc pentru băutură, zic. Ș-acum ia seama la socoteală. Presimt că foarte curînd am să pun cuiva cătușele p-aici ș-am să te las să ghicești de două ori cine-o să le poarte. Și ca să nu-ți mai omori creierii, îți spun eu – mititica de Henrietta. Femeia asta mi se pare cu totu’ și cu totu’ curioasă și cred că știe de-o mie de ori mai multe despre moartea lui Granworth Aymes decît își închipuie o grămadă de oameni. Asta-i în regulă. Da’ principalu-i următoru’. Se pare c-ar fi o damă care se ținea de capu’ lui Granworth, iar bărbatul ăsteia e presupusul autor al unei scrisori anonime către Henrietta, în care-o pune la curent cu zburdălniciile soțului ei și-i cere să ia măsuri. Ei bine, povestea poate să fie adevărată, da’ tot așa de bine poate să nu fie.

Acum aud că ții morțiș s-o iei pe Henrietta. Nu-mi dau seama cît ești de sincer în dorința asta, da’ știu un singur lucru, ș-anume c-ai fost șoferu’ soților Aymes și că-n calitatea asta mergeai cu Granworth peste tot, așa că dac-ar fi fost încurcat c-o femeie, tu ai fi-n măsură să știi cine era…

— Am ținut cu Henrietta, spune, și m-am oferit s-o iau in căsătorie cînd ajunsese pe geantă și-și pierduse prietenii, da’ poate că după afacerea asta cu obligațiunile false mi-am cam schimbat părerea. Nu zic că n-ar fi o bucățică atrăgătoare, continuă, da’ nu cunosc tipu’ care s-ar însura c-o femeie știind că-i amestecată-n afaceri de falsuri si care va trebui s-apară, probabil, în fața unui tribunal sub învinuire de omor. Nu ține figura.

Măresc viteza-n circuitele creierului pentru că situația asta-i grozav de interesantă și cere gîndire rapidă. V-amintiți, probabil, că Burdell îmi spusese c-a ținut cu Henrietta pînă cînd a bănuit-o de amestec în falsuri și uite înc-un individ care s-ar fi zis că moare de nerăbdare s-o ia de nevastă, și-mi pune aceeași barbă. Face impresia că indivizii ăștia-s vorbiți, nu vi se pare?

— I-ascultă, Fernandez, zic. Lucrurile stau cam așa. N-ar fi nici o greutate pentru mine să aflu dacă Aymes umbla c-o femeie. Pentru asta trebuie să pun numai la treabă pe băieții din New York, da’ socot c-ai putea să mă scutești de oboseală. Am să-ți ofer un tîrg, deși nu fac des învoieli cu lichele de teapa ta, și uite-n ce constă tîrgu’. Vreau să-mi spui adevăru-n legătură cu femeia asta cu care se zice că umbla Aymes și vreau să știu ce se petrecea. Dacă ești de acord, toate-s în regulă. Dacă nu, te arestez pe loc pentru tentativă de ucidere a unui agent federal, fiindcă-s convins că tu ești individu’ care-a tras în mine mai încolo, pe