M-am înapoiat direct la gară și am plecat la Hartford. După două zile, Langdon Burdell mi-a telefonat că Granworth își luase viața. Mi-am făcut reproșuri amarnice. M-am gîndit că poate eram vinovată de moartea lui; că poate-ar fi trebuit să găsesc altă cale de rezolvare a situației.

M-am înapoiat imediat la New York, dar cînd am sosit, ancheta pentru stabilirea circumstanțelor decesului era terminată. Langdon Burdell mi-a spus că dăduse instrucțiuni personalului de serviciu să nu sufle nici un cuvînt despre faptu’ că fusesem la New York în noaptea aceea: că dacă s-ar fi menționat acest fapt poliția ar fi devenit, probabil, sîcîitoare și m-ar fi luat la întrebări. Burdell declarase la anchetă că mă aflam atunci în Connecticut. I-am fost recunoscătoare pentru asta.

Am rămas la New York o bucată de vreme, în care timp afacerile lui Granworth au fost lichidate. În testament lăsase scris că dorește ca Burdell să-i continue activitatea, preluînd afacerea și birouri, și mai erau instrucțiuni cu privire la anumite datorii, inclusiv ipoteca destul de serioasă ce greva conacul Altmira – unde Granworth construise conacul cu ani în urmă – toate urmînd să fie plătite din suma recuperată de la asigurarea sa.

Dar societatea de asigurări a refuzat să plătească, pe baza clauzei privind sinuciderea, iar Periera, ca deținător al ipotecii cu care era grevată conacul Altmira, n-a putut să-și recupereze banii. Dacă Periera n-ar fi fost atît de scîrbos în chestiunea asta, l-aș fi despăgubit – sau aș fi-ncercat s-o fac – în contul obligațiunilor ce-mi fuseseră predate și erau proprietatea mea personală, pentru ca mi le dăduse Granworth.

Restul istoriei îi cunoști. Cînd mi s-au terminat banii pe care-i aveam aici la cont, am dus una dintre obligațiuni și am încercat s-o schimb la bancă. Mi-au spus că era falsă, la fel ca și restul obligațiunilor de altfel. Atunci am rămas pe geantă. Nu mai aveam nici un fel de resurse și Perriera mi-a îngăduit să rămîn în continuare la conac în schimbul serviciilor mele de amfitrioană.

Asta-i povestea, domnule Caution. Acum cîtăva vreme, Fernandez – pe care de fapt îl cheamă Juan Termiglo și a fost șoferul nostru – m-a cerut în căsătorie. Se pare că a făcut un fel de tovărășie cu Periera. Cînd i-am rîs în nas, mi-a spus că s-ar putea să-mi treacă pofta de rîs dacă poliția ar afla că mă certasem cu soțul meu cam cu o oră înainte de moartea sa, iar cînd am descoperit că obligațiunile erau false, mi-a cerut din nou să-l iau și practic a lăsat să se-nțeleagă că singuru’ lucru pe care l-aș putea face să mă pun la adăpost ar fi să mă mărit cu el și să mă asigur în felul acesta că și restul personalului nostru de serviciu va continua să fie mut.

— Foarte bine, Henrietta, zic. Dacă ăsta-i adevăru’, povestea nu-i rea, și dac-ai fabricat-o, e tot bună. Mai spune-mi doar un mic amănunt: cine era dama aia cu care se afișa Granworth?

— Habar n-am, spune ea privind în zarea deșertului, dar oricine-ar fi fost, sigur era vorba de nevasta celui care-a scris anonima.

— Cum ți-a venit ideea asta? întreb.

— De aia, zice, fiindcă scrisoarea era de mînă și scrisul avea trăsături masculine. Într-un loc unde respectivul scrisese cuvintele „această femeie” am observat o ștersătură. Nu era o ștersătură bine făcută și examinînd-o cu lupa am putut descifra cuvintele „Soția mea”. Se vede că avusese de gînd să se refere la nevastă-sa și se răzgîndise.

— Ai scrisoarea? întreb.

— Mă tem c-am pierdut-o, spune.

Mă ridic.

— Bine, cucoană, îi zic. Sînt dispus să cred povestea pe care mi-ai spus-o, pentru că-ntotdeauna acord crezare unei femei frumoase – o singură dată! Dacă-i adevărat, bine, atunci e-n regulă, și dacă nu-i, mă prind c-am să te descopăr undeva. N-o șterge și nu-ți chinui creierii prea mult. S-ar putea să izbucnească ceva în scurt timp, da-n momentu’ de față afacerea asta mi se pare-ncurcată.

Mă privește parcă zîmbind. Ochii-i strălucesc și din toată ființa ei emană un fel de insolență care-mi place. Cred că Henrietta asta are tupeu, nu glumă!

— M-ai înfundat, nu-i așa? spune. Mi-am dat seama din capu’ locului că tot ce zici și tot ce faci n-are decît un singur scop, să mă implici în afacerea asta cu falsurile. Poate c-are să-ți vină pe urmă ideea să mă acuzi că l-am omorît pe Granworth. Nu-i de glumit cu dumneata, dom-nule Caution.

— Chiar așa, bombonico, îi spun. Un tip cu care se poate glumi nu-i bun de nimic. Pe tine te consider extra. Cred că nu mi-a fost dat să văd multe femei în genu’ tău. Ești de soi – da-nțelegi ce vreau să spun – și-mi place cum te miști și vorbești. Într-un fel, îmi pare rău că ții atîta la Maloney; poate dac-ați fi fost în alte relații mi-ar fi plăcut să am alături o femeie ca tine. Da’ vezi bine că nu sînteți, iar eu am o misiune de îndeplinit pe care-o voi duce la bun sfîrșit chiar dacă ție nu-ți place. La revedere și pe curînd.

O-ntind pe scările verandei și ocolesc clădirea ca să-mi iau mașina pe care-o lăsasem în spate. Sînt atît de obosit încît aproape văd dublu și socot c-am să-nchei pe ziua de azi ș-am să mă-napoiez la hotel să trag un pui de somn.

Am lăsat ferma cu vreo șapte kilometri-n urmă și trec printr-un loc in care șoseaua se-ngustează și unde pe-o movilă aflată dincolo de șosea, în fața unui tufiș, crește un copac din ăia care se văd prin deșert – cînd, cineva trage-un foc asupra mea. Glonțu’ lovește volanu’, ricoșează și iese prin parbriz.

Instantaneu îmi vine ideea să-ncerc o figură tare. Mă las pe frînă, virez brusc volanu’ și bag mașina-ntr-un boschet de cactuși, ca și cum aș fi fost împușcat. Apoi mă prăbușesc peste volan și-l