că n-am depus niciodată vreo mărturie la ancheta judiciară, pentru că n-am știut niciodată nimic despre cineva c-ar fi fost undeva. În noaptea aia am fost acasă și n-am văzut; nici urmă de Henrietta sau de altcineva. Ce părere ai despre asta?

— Nu-i rău, acritură, zic, da’ tot te pun eu în ramă pentru ceva, Fernandez, așa că ferește-te dacă nu vrei să ți se facă iar greață.

Rînjește și-și aprinde o țigară. Nu-i lipsește deloc tupeul.

Cobor scările, trec drept peste ring și ies pe veranda laterală. Henrietta șade acolo, vorbind cu Maloney. E-mbrăcată c-o rochie albastră de seară, făcută dintr-un material diafan, ș-arată ca o bomboană. Maloney își ia rămas-bun ș-o-ntinde.

Trag un scaun mai aproape și m-așez.

— Ei bine, Henrietta, zic, cred că Maloney ți-a spus cum stai și vreau să știu ce-ai de gînd?

Mă privește și-n lumina lunii pot să-i văd ochii, a căror expresie amintește de-un zîmbet, ca și cum ceva ar fi amuzat-o.

— Nimic altceva, domnule Caution, îmi răspunde, decît să-ți spun orice dorești să știi. Jim Maloney zice că dacă spun adevărul – totul va fi-n regulă, iar dacă nu – aș putea s-o pățesc. Să-ncep?

— Stai o clipă, drăguțo, îi zic, ș-ascultă-mă înainte de-a intra-n problemă. Nu știu ce se petrece p-aici, da’ mi se pare că-i ceva cam ciudat și nu prea pe gustu’ meu, și-s hotărît să descopăr toată tărășenia. În ce mă privește – mie-mi place să discut cu oamenii liniștit și frumos, fără amenințări și prostii – bine-nțeles cînd joacă cu cărțile pe față. Dacă nu, ei bine, atunci e treaba lor dacă dau de bucluc. Acum ia seama, Henrietta, la ce-ți spun. Tu ești un exemplar deosebit și țin la tine. Cred că mama natură te-a-nzestrat din plin și poate că ești conștientă de faptul ăsta, dar ești la ananghie în afacerea aia cu obligațiunea falsă, cît și-n treaba astălaltă, și singuru’ lucru ce-ți rămîne de făcut e să golești sacu’, da’ să nu uiți nimic. Și dacă m-ai înțeles, acu’ să-mi spui ce s-a-ntîmplat în noaptea cînd ai fost la New York și te-ai întîlnit cu Granworth – noaptea-n care-a murit.

— Nimic mai ușor, domnule Caution, spune. Totu-i foarte simplu; mă tem numai că nu prea pot s-aduc dovezi. I-am scris lui Grandworth niște scrisori în care-i spuneam că doream să-l văd. Auzisem că se făcea de basm c-o femeie și cu toate că-l suspectam de mai multă vreme că mă-nșală, n-am avut niciodată vreo dovadă concretă. Prea fericită n-am fost niciodată cu Granworth. Trăgea ia măsea, era irascibil și adesea enervant de prost; dar cînd s-a procopsit cu banii aceia și a spus că va trece două sute de mii de dolari în obligațiuni de stat pe numele meu, am crezut că poate va începe o viață nouă. Făcea proiecte în sensul ăsta pentru amîndoi. A mers pîn-acolo încît a contractat o nouă asigurare – o poliță cu rentă viageră plătibilă peste zece ani sau, în caz de deces, așa fel aranjată încît, după cum spunea, să pot contempla viitorul fără griji. Îmi amintesc cum făcea haz despre faptul că societatea de asigurări insistase să introducă în poliță o clauză potrivit căreia plata ar fi suspendată în cazul în care el s-ar sinucide, fiindcă, după cum poate știi, el încercase să-și ia viața cu vreo doi ani în urmă, după o noapte de beție.

Începusem să cred că poate de data asta era serios. Mă aflam în Connecticut, la Hartford, unde stăteam la niște prieteni, cînd am primit o scrisoare. Era nesemnată și spunea c-aș face bine să-l supraveghez pe Granworth, care se dădea în spectacol c-o femeie, al cărei soț începea să reacționeze urît la treaba asta.

De obicei nu iau în seamă scrisorile anonime, dar i-am telefonat lui Granworth și i-am spus despre asta. Nu și-a dat nici măcar osteneala să nege faptele. N-a găsit de cuviință decît să fie grosolan. Atunci mi-am dat seama că anonima nu mințea și i-am mai scris alte două scrisori în care-i ceream să decidă ce are de gînd să facă și-n cele din urmă l-am anunțat că am de gînd să viu să-l văd și să reglez socotelile cu el.

— Stai o clipă, Henrietta, îi tai șiru’. Ce s-a-ntîmplat cu scrisorile alea? Ce-a făcut Granworth cu ele?

— Nu știu, spune. După moartea lui, cînd mi-a telefonat Burdell și m-am dus la New York, le-am văzut aruncate pe biroul său laolaltă cu multe alte hîrtii. Am avut de gînd să le iau și să le distrug, dar eram atît de necăjită și amărîtă atunci, încît am uitat.

— Bine, zic. Dă-i ’nainte.

— M-am dus la New York, continuă ea, ș-am ajuns devreme în seara zilei de douășpe ianuarie. Nu m-am dus acasă, la apartamentu’ nostru. L-am chemat la telefon pe fecior și l-am întrebat unde se află soțul meu. Mi-a răspuns că e la birou. L-am chemat apoi pe Granworth la birou și mi-a vorbit. Mi-a spus că tocmai primise ultima mea scrisoare, a treia, și că va sta de vorbă cu mine în seara aceea.

Mi-a cerut să ne-ntîlnim la o cafenea din oraș. M-am dus acolo și după puțin a venit și el cu mașina. Era cam nervos și părea puțin afumat. Am discutat situația și mi-a spus că n-are intenția să renunțe la femeia aia. I-am răspuns că dacă nu renunță, mă despart de el. Atunci el mi-a zis că dacă-l divorțez, va părăsi mai degrabă țara decît să-mi plătească pensie alimentară. Era furios și ochii-i scăpărau de mînie, iar cînd a-ncercat să-și bea cafeaua, aproape că nu putea să-și țină ceașca, atît tare îi tremurau degetele.

I-am spus că nu avea de ce să mă preocupe grija pensiei alimentare, întrucît îmi rămîneau cele două sute de mii de dolari în obligațiuni ce mi le trecuse pe numele meu. O clipă am crezut că-nnebunește de-a binelea, într-atît era de furios. Apoi, după cîtva timp mi-a spus c-ar fi mai bine să mă-ntorc la Connecticut pentru opt-zece zile și că va reflecta și-mi va scrie,