Cerbii răpuși de vînători făceau parte dintr-o specie gigantică dispărută de pe fața pămîntului, contemporană cu mamutul, taurul primitiv și ursul cavernelor. După ce îi jupuiră, vînătorii tăiară picioarele dinapoi ale cerbului celui mic și porniră cu povara spre rîu, hotărîți să se înapoieze după carne, dacă tovarășii lor vor fi fost mai puțin norocoși și dacă fiara necunoscută, care dădea poate tîrcoale poienii, le va mai fi lăsat și lor ceva.

VÎNAREA VÎNĂTORULUI

La locul de popas îl găsiră pe Gromeko, care îi aștepta cu nerăbdare. El cutreierase împrejurimile, culesese o sumedenie de plante, jumulise și pusese la fiert, pentru cină, o gîscă vînată. Deodată își făcu apariția Generalu, neînsoțit de nimeni. La gîtul cîinelui era prins cu sfoară un bilețel de la Makșeev, care le scria:

„Am împușcat o dihanie cît toate zilele și n-am cum s-o aduc pînă la cort. Îl aștept aici pe Semion Semionovici, ca să vadă animalul. Cîinele știe drumul, dar, pentru orice eventualitate, am schițat și itinerariul meu”.

Pe verso, Makșeev însemnase cu creionul drumul parcurs, indicînd direcția și distanța, în pași.

După ce se odihniră puțin, Papocikin și Gromeko porniră în căutarea lui Makșeev. Generalu îi călăuzea bine, dar la răscruci se oprea adeseori, nehotărît. Atunci îl scotea din încurcătură schița, unde erau indicate toate răspîntiile potecilor. Vînătorii merseră repede și într-o jumătate de ceas ajunseră aproape de locul unde se găsea tovarășul lor. Deodată, din direcția aceea, răsunară una după alta două detunături. Generalu se năpusti într-acolo, lătrînd cu furie, și vînătorii se grăbiră să-l urmeze, căci se temeau că Makșeev se află în primejdie.

Curînd ajunseră într-o poiană mare; în mijlocul acesteia era un grup de tufișuri și de copaci, lîngă care zăriră ceva de culoare gălbuie, precum și capul lui Makșeev. În față, prin poiană, mișunau vreo zece jivine brune roșcate, care nu erau altceva decît niște lupi.

Generalu se opri la marginea poienii, fără a cuteza să atace un dușman fără doar și poate mai puternic.

La apariția vânătorilor, lupii dădură bir cu fugiții, iar Makșeev strigă:

— Trageți vreo două cartușe cu alice, dacă aveți la voi pușca cu două țevi. Nu vreau să irosesc în van gloanțele explozive.

Gromeko se grăbi să încarce cu alice pușca lui și trase de două ori în haită. Lupii o luară la goană spre tufișuri, urmăriți de Generalu, oare ucise din goană una din fiarele căzute. După ce totul se sfîrși, Makșeev istorisi vînătorilor toată pățania:

— Cînd am ajuns în poiana asta, m-am oprit la marginea ei, fiindcă Generalu începuse să mîrîie și să dea semne de neliniște. Îndărătul crîngului ăsta păștea o turmă de cerbi. Am hotărît să vînez cîțiva, fiindcă pînă acum nu mai împușcasem asemenea sălbăticiuni. De aceea am început să mă furișez prin tufișuri de-a lungul lizierei, dar deodată, ajungînd în dreptul crîngului, am zărit o fiară gălbuie, care și ea pîndea cerbii, și se furișa spre ei, de după crîng…Mi-am zis atunci că acest vînat e mai interesant decît cerbii și am început să-l observ, ascuns într-un tufiș, de la o depărtare de numai o sută de pași. Întrucît pîndea cerbii, fiara nu m-a văzut sau poate a socotit că nu merită să dea atenție acestei făpturi bipede, care o întîlnea pentru prima oară. Furișîndu-se pînă la crîng, jivina s-a ridicat în picioare, cît era de lungă, ca să-și ochească prada, peste tufișurile care o despărțeau de cerbi; în timpul ăsta cerbii pășteau liniștiți, fără să simtă ceva. În acea clipă, am putut distinge pe blana de culoare deschisă de pe coastele fiarei niște dungi brune și mi-am dat seama că e un tigru de o mărime neobișnuită. Fiara stătea întoarsă cu partea stîngă spre mine, într-o poziție minunată, și m-am grăbit să-i trîntesc un glonț exploziv, care a doborît-o pe loc. Înspăimîntați de detunătură, cerbii au luat-o la goană de-a lungul crîngului, dar văzînd tigrul care se mai zvîrcolea în agonie, au cotit brusc, în direcția unde mă aflam eu. Abia am apucat să mă feresc din calea lor. Erau niște animale cu adevărat falnice. Turma era alcătuită dintr-un mascul bătrîn cu coarne uriașe, mai multe femele și cîțiva puiendri. Mă gîndeam la început să jupoi singur tigrul, dar după ce l-am cercetat cu atenție, m-am încredințat că face parte dintr-o specie neobișnuită, dispărută și ea probabil de pe fața pămîntului. De aceea am găsit cu cale că e mai bine să-l chem pe zoolog. Am vrut să pornesc singur spre campament, dar mi-era teamă că vreo fiară va da de hoit și va distruge blana. Atunci mi-a venit în gînd să-l trimit pe Generalu, care după cum văd și-a îndeplinit misiunea. Și bine am făcut, căci n-a trecut mult și am auzit urlete de lupi. Una după alta fiarele și-au făcut apariția în poiană, pînă s-au strîns vreo zece. Zărindu-mă lîngă tigrul ucis, la început s-au temut să se apropie, dar pe urmă au devenit atît de îndrăznețe, încît am fost nevoit să stric pe ele două cartușe.

Fiara ucisă de Makșeev avea o blană gălbuie-albicioasă, cu o dungă brună de-a lungul spinării și cîteva fîșii de aceeași culoare pe coaste, ceea ce o făcea să semene cu un tigru; văzînd însă conformația capului și a corpului fiarei, coada ei scurtă și forma labelor, zoologul exclamă:

— Nu e tigru, ci o specie de urs!

Makșeev rămase tare dezamăgit, dar examinînd fiara cu mai multă atenție, trebui să admită că numai prin dungile cenușii fiara seamănă cu cel mai fioros reprezentant al felinelor și că în rest ea aduce mai degrabă cu un urs.

— E probabil ursul cavernelor, contemporanul mamutului, cunoscut pînă acum numai după unele părți ce s-au găsit din scheletul sau, explică Papocikin: E mult mai interesant decît dacă ar fi fost un tigru.

După ce măsurară fiara, o jupuiră și luară cu ei pielea, țeasta și un picior dinapoi.

În ziua aceea gătiră o masă de pomină: ciorbă de gîscă cu