— Mânca-v-ar câinii cu neamul vostru! ţipă Guica din grădină. Ţi l-a vândut, ai? Cum ţi l-a vândut, mă, ‘oţule, cum ţi l-a vândut dacă e salcâmul meu? Şi dacă ţi l-a vândut, tu nu ştiai că e al meu, lovi-te-ar moartea de bălos, azi şi mâine! Tu nu ştiai că ăsta e locul meu d-aici din spatele casei?

  — Pleacă d-aici, ga Mario, şi pune-ţi lacăt la căţeaua aia… Nu te certa cu mine! Du-te şi te ceartă cu frate-tău Ilie până te-i umfla… Ce te cerţi cu mine?!

  Glasul Guichii începu să se apropie de curte. Îngrijorată, mama intră în casă cu grabă, parcă cine ştie ce nenorocire s-ar fi apropiat.

  — Ilie! Ilie! Unde eşti, mă, de ce, mă, mi-ai tăiat salcâmul şi mi l-ai vândut? Ai, mă? Dar-ar Dumnezeu să te îngropi cu el, să-ţi faci coşciug din el, Ilie! Că atâta aveam şi eu şi te repezişi să-l tai şi să-l vinzi, tăia-te-ar cinenutrebuie şi te-ar lovi vărsatul ăla marele!…

  — Hai, ga Mario, nu mai ţipa aşa şi pleacă d-aici, zise Ilinca de pe pragul prispei. Ce tot ţipi că e salcâmul tău, locul tău?!… Parcă nu ţi-a cumpărat tata alt loc…

  — Lovi-te-ar brânca aia reaua şi pe tine! strigă Guica, oprindu-se în mijlocul bătăturii. Mi-a cumpărat, ai? Parcă mi-a cumpărat din averea mă-tii, izmenito. Mi-a dat din pământul ăstora care muncesc să vă ţină pe voi, nişte împuţite.

  — Ei, ia ascultă, Guico, ieşi afară că acu’ mătur bătătura cu tine! zise fata cea mare, Tita, cu un glas liniştit, ca al tatălui.

  — Tu ce stai, mă prostule, şi te uiţi? se-ntoarse Guica spre Paraschiv. Munceşti aici ca prostul, vai de capul tău! Alţi flăcăi au casă şi copii şi tu stai ca o baligă să creşti puturoasele astea…

  — Hai, ga Mario, nu mai ţipa aşa, că nu suntem surzi, zise şi Paraschiv, întinzându-şi cu plăcere buzele lui împletite.

  — Iar tu să nu mă faci pe mine Guica, că eu n-am guicit la curul mă-tii când te-a făcut… Auzi, fă?

  În casă, mama tremura şi o striga pe Tita să nu răspundă, să intre înăuntru. Vecinii, mai ales copiii, ieşiseră pe la porţi.

  — Tito, tu n-auzi să intri în casă? Intră şi las-o să strige până o face gâlci la gât. Că nepoţilor li se sară inima că ne face de râsul lumii.

  Catrinei îi dăduseră lacrimile.

  — Ei, ne face de râsul lumii, răspunse Tita îndârjită, târnuind pe prispă. Fă, Guico, dacă nu pleci d-aici, asmut câinii pe tine. Cuţu-na! Duţulache!

  Duţulache ţâşni de undeva şi se înfăţişă dornic să capete ceva de mâncare. Era un câine paşnic.

  — Tu, fa, să asmuţi câinii pe mine? ţipă Guica. Sunt sora lui tac-tu, nu ţi-ar fi ruşine, măgăreaţo! Umbli după al lui Bălosu să te ia, dar nu te ia, fă! Nu ia ăla una ca tine, botoaso!

  La aceste cuvinte Paraschiv izbucni într-un râs ciudat, parcă ar fi pârâit ceva.

  — Ahaha-ha-ha! exclamă Guica continuând parcă râsul lui Paraschiv. Ai pupa tu să te ia ăla…

  Tita aruncă o privire de pe prispă spre grădină. Victor se oprise din ciopârţit şi asculta cu toporul în mână. De departe i se vedea faţa nepăsătoare, aproape veselă.

  — Să te ia moartea cu Victor al tău de gât! strigă Tita roşie ca focul şi intră în tindă închizând uşa.

  Guica o porni spre drum şi când o luă pe lângă garduri îşi aduse aminte de salcâm şi începu să spună în gura mare, să audă lumea ce i-a făcut alde frate-său. Blestema şi ameninţa că n-o să rabde, are martori şi o să-l dea în judecată pe Moromete.

  De ruşine, Catrina ocoli fundul grădinii ca să se ducă la biserică.

 Chapter 16

  Spre ziuă ploaia îl trezise şi pe Birică din somn şi nici el nu mai putuse să adoarmă.

  După ce ploaia se opri, Birică se dădu jos de pe prispă şi scoase caii din grajd. Deşteptat de tropăitul lor, Birică-tatăl ridică mirat capul de pe căpătâi şi îl întrebă pe fecior ce i-a venit, unde se duce cu caii cu noaptea în cap?

  — Pe izlaz! răspunse feciorul scurt şi, fără să mai dea alte lămuriri, aruncă o haină veche pe spinarea unuia din cai, încalecă şi ieşi din curte.

  — Ce e cu băiatu ăsta?! se miră tatăl şi fiindcă nimeni nu-i răspunse – ceilalţi copii dormeau cu toţii – îşi lăsă la loc capul pe căpătâi.

  Birică mergea cu caii la pas şi părea că nu ia seama la ei. În dreptul fântânii caii traseră la jgheab ca şi când ar fi fost singuri; călăreţul nu sări îndată să le scoată apă.

  Încalecă apoi din nou, dar caii o luară singuri la trap învăţaţi pesemne de fratele mai mic al lui Birică; adică până la fântână, la pas, apoi după adăpat, în goană. Birică trase de căpăstru, şi caii, puţin nedumeriţi, încetară trapul.

  Umedă de ploaie, câmpia dormea în tăcere. Pământul răsufla aburi calzi, încă nevăzuţi, soarele nu răsărise, iar cerul înalt şi amorţit înghiţea leneş ultimii nori de ploaie.

  Pe coama dealului, Birică se opri câteva clipe parcă nehotărât. Simţind aerul cald şi mirosul de ierburi crude, caii se agitară gata s-o ia iarăşi la trap, dar fiindcă erau ţinuţi pe loc, îşi plecară capetele şi începură să pască acolo.

  — Haide! murmură flăcăul.

  Se aşeză mai bine şi strânse pulpele. Cu mişcări liniştite dădu frâu liber căpăstrului şi se încorda; calul simţind strânsoarea, ţâşni înainte şi o luă la goană.

  Câmpia părea fără margini. Totul dormea. Nu se vedea nici o pasăre, nu se auzea nici un glas. Din depărtare, zidul grânelor se apropia mereu înaintea călăreţului. Întinderea tăcută a câmpiei sperie parcă animalele care încetiniră goana, se opriră pe loc şi agitară iarăşi