lăsa stins cu uşurinţă, nu adia de nicăieri vântul. S-ar fi zis că ţinea cu Bilă. Ieşea însă fum mult şi lăsară totul pe seama vecinilor, o luară spre casa lui Plotoagă. O muiere le ieşi înainte şi le spuse că ai lui Nae Marinescu au fugit în pădure şi au spus că la noapte, de, o să vadă el Plotoagă pe dracu.

  — O să vadă ei pe dracu, nu eu, până mâine dimineaţă, spuse Plotoagă îndârjit. Doar dacă nu fug din sat şi trec graniţa… Altfel, dacă nu pun eu la noapte laba pe ei toţi şi-i belesc, nu-i mai beleşte nimeni niciodată.

  Se întoarseră apoi din nou la sfat şi Zdroncan le dădu să citească o circulară urgentă, pe care tocmai o primise telefonic. Avea o înfăţişare ironică Zdroncan, scria mai departe în hârtiile lui şi parcă spunea că în timp ce ei se zbat şi aleargă de colo până colo şi nu fac nici o brânză, sau fac ca Bilă de ajung în situaţia să se uite cum se dă foc satului, el, Zdroncan, duce în spinare tot greul şi rezolvă esenţialul. Uite dovada: să citească ei circulara şi să vadă ce scrie în ea şi să se chiorească mai bine dacă n-or s-o înţeleagă de la prima lectură, că era scrisă citeţ şi nu puteau să dea vina pe scrisul lui… Ceea ce Plotoagă şi făcu. Se vedea că de furie nici nu mai vedea literele înaintea ochilor şi atunci lui Isosică i se făcu milă de el şi începu să citească el ordinul circular, dar cu voce tare, ca să-l scutească pe preşedinte de trudă.

  — E clar, spuse Niculae. Mergem pe arii.

  Şi o luară întâi spre cea principală. De departe se vedea cum toată lumea aştepta, nu se mai zărea nimeni întins pe jos sau fugind cu căruţele. Numai treieratul continua implacabil mai presus de aceste zvârcoliri, cu oameni sus la coş, străini parcă de cei de pe pământ, cu mişcările lor care se repetau şi creşteau în dimensiuni pe bolta albastră, pătată de fum, a acestui sfârşit de amiază: prinderea snopului pe aripa batozei şi dezlegarea lui, răsfirarea în gura scânteietoare cu dinţi metalici, care îl smulgea şi îl amesteca într-o fracţiune de secundă urmată de geamătul înecat de satisfacţie al întregului corp al maşinii, aruncând prin spatele ei, care, de departe, semăna cu un fund uriaş de albină, paie, pleavă şi pulbere înecăcioasă…

  Plotoagă se urcă într-o căruţă să-l vadă toată lumea şi începu să strige. Problema s-a soluţionat, urlă el triumfător. Tovarăşi de răspundere au înţeles situaţia şi au aprobat ca bazele de recepţie să primească de la cei care au grâu cu corpuri străine peste şapte la sută, toate cotele care le au ei de dat, S. M. T., împrumut, şi aşa mai departe. Nu mai există acum nici un motiv de instigaţie chiaburească şi cu începere din clipa asta se pot forma convoaiele şi pleca spre a fi predate, încheie el cu această frază şi cu un astfel de glas încât cineva care n-ar fi ştiut despre ce e vorba ar fi putut să creadă că până atunci toţi oamenii de pe arie se tot îngrămădiseră s-o ia spre gară, dar că autorităţile îi împiedicaseră. Acum însă îi lăsau, puteau să înceapă şi ei să-şi pună liniştiţi grâul în căruţe şi să se ducă cu el acolo unde totdeauna s-au dus ei de fapt cu recoltele lor, cu o plăcere deosebită şi înainte de a da pe-acasă, la gară, la magazii. Şi într-adevăr, începând din ceasul acela se formară şi porniră de pe arii primele coloane spre baza de recepţie… Nae Cismaru însă dispăruse.

 Part 7 PARTEA A PATRA

 Chapter 1

 

  Încât după treieriş, când foştii liberali ai comunei se adunară iarăşi în pridvorul casei lui Moromete, Matei Dimir se miră zgomotos:

  — Ce e, mă, cu Nae?

  — Nae?! exclamă Moromete surprins. Nae s-a dus şi el să se plimbe pe la Pălămida, ce te miri aşa? Sau, după tine, n-are voie să se plimbe. În regimul nostru democrat-popular şi ţăranul are acuma dreptul să se plimbe. Mai ales că el a făcut şi treabă, n-a stat ca mine sau ca tine să se uite!

  — Ce vorbeşti tu, Ilie!

  — Dar ce credeai tu?

  Era acolo în pridvor şi Cârstache, dar nu venise singur, cum se întâmplase atâţia ani, ci pentru întâia oară Moromete nu-l mai aşteptase să-l vadă apărând la poartă cu pasul lui măsurat de respect şi o trimisese pe Ilinca îndată ce se zărise pe drum Costache al Joachii, zicând: „Uite-l pe Costache, acuma o să vie şi Matei Dimir şi Giugudel şi bietul Cârstache o să iasă şi el şi iar o să mă întrebe ce face câinele ăla al nostru; ia du-te tu mai bine şi spune-i să vie pe la noi!” Fata se dusese şi strigase de pe podişcă, tare de auzise toată lumea, şi Cârstache ieşise la poartă: „Te cheamă tata, nu ştiu ce vrea să-ţi spună”, şi Cârstache răspunsese cu o voce cu atât mai micşorată cu cât erau mai vădite pe chipul lui surpriza şi bucuria care îl năpădiseră: „Spune-i lui nea Ilie că îndată ce voi termina de învârfuit nişte paie, cu plăcere am să viu!”

  Liberalii arătau acum liniştiţi, chiar încântaţi, ca şi când evenimentele care avuseseră loc de când nu se mai văzuseră întrecuseră aşteptările lor, fără să se poată însă ghici în ce direcţie. Costache al Joachii, cu durerea aceea a lui de oase, părea să se simtă mai bine pe căldură şi chiar s-ar fi zis că şi auzul îi era mai bun, iar Matei Dimir, cu felul lui răstit de a vorbi, vorbea şi mai răstit, ceea ce la el în anumite împrejurări era semn de mulţumire, de triumf asupra celorlalţi, care nu l-ar fi crezut sau i-ar fi contestat dreptul de a se fi pronunţat mai dinainte asupra a ceea ce urma să se întâmple.