fi auzit şi din curte. „Ce s-o mai încurcăm c-o fi, c-o păţi, asta e, dacă îţi place. Dacă nu, fă şi tu ce-oi şti, pe mine nu mă priveşte! … Nu te-o fi privind pe tine, dar pe mine mă cam, fiindcă, hm, unde vreai să mă duc?!”

  S-ar fi zis că vorbea mai departe feciorilor, lui Nilă care nu mai era, sau lui Achim înainte de a se hotărî dacă să-l trimită sau nu la Bucureşti cu oile. Dar cui se adresa el acum? Nu o dată era auzit răspunzând cu această referire la socoteala ciobanului a cărei sursă cei mai tineri n-o cunoşteau, şi nici el nu le spunea când îl întrebau ce însemna, uitase ori nu-i stătea în obicei să explice lucruri care, dacă n-au fost trăite, nu pot fi înţelese. Nu ştia niciodată cine era cel care punea atunci de demult o asemenea întrebare, dar vocea se auzea foarte limpede fiindcă se auzea la urmă, după ce împăratul neliniştit de apariţia acestor magi care urmăreau o stea îi chema la el şi vroia să le smulgă secretul; cei trei crai după ce îşi izbeau săbiile lor cu a lui Irod ori de câte ori răspundeau, dădeau apoi să plece, când se auzea vocea: „Şi socoteala ciobanului?” Dar ce căuta el acolo în spatele lor, îmbrăcat în pielea lui de oaie întoarsă pe dos pe urma unor crai care, ei, porniseră în căutarea unui nou Mesia? Flăcăii magi cu hlamide strălucitoare de hârtie colorată peste tunici îi acordau ciobanului un rol mut care nu atrăgea însă mai puţin atenţia: se culca pe jos în zăpadă, se prefăcea că doarme, sforăia… Lumea râdea. La auzul întrebării se ridica în picioare, se proptea în ciomag şi aştepta. Se producea o nedumerire, dar apoi unul din magi răspundea cam în grabă şi cam de formă (era limpede că nu se putea sustrage şi nu putea trece peste asta fără un răspuns): „Socoteala ciobanului e achitată”, dar spus cu un astfel de glas că reieşea că dimpotrivă, nu era achitată deloc, şi lumea iar râdea. Moromete ridica uneori fruntea şi îi spunea câte unui om, pe neaşteptate: socoteala ciobanului e achitată! şi din glasul lui se înţelegea cum: Ca vai de lume! Sau, în alte daţi: era prea târziu să se mai poată face ceva, socoteala ciobanului era achitată, gata, s-a terminat, ce, să mai stăm s-o mai sucim şi s-o răsucim… Alteori însă nu trebuiau ei să-i ducă ei ăştialalţi, cum aveau să iasă din situaţia aceea…

  Moromete se apropiase de gard şi luă de lângă el o sapă răzimată cu tăişul înăuntru. Începu să facă în pământul moale al grădinii un mic şanţ spre viroagă. Nu mai zise nimic şi părea că nici nu se mai gândea la nimic. Avea aerul să spună că din moment ce totul era în regulă, n-avea la ce se mai gândi. Sau în orice caz, dacă mai era ceva, să se gândească ăia care i-au achitat-o, el avea acuma treabă. „Uite, dacă nu făceam eu şănţuleţul ăsta, o nimica toată, apa asta care s-a făcut baltă în grădină ar fi intrat sub paie şi mi le-ar fi putrezit. Ori, mie paiele îmi trebuiesc, ce aştern iarbă la cai în grajd şi cu ce fac focul să încălzesc soba în casă? Fiindcă orice-ai spune tu, bolborosi Moromete mai departe, în timp ce mâinile lui spălate de izbiturile ploii mânuiau cu atâta pricepere sapa încât ai fi putut crede, uitându-te la el, că braţ, trup, sapă şi pământ se înţeleseseră să se mişte în aşa fel încât toată apa din jur să alerge spre locul acela şi s-o ia apoi veselă la vale, într-o casă tot trebuie să stai şi focul în ea tot trebuie să-l faci, indiferent că tu vii şi strici rostul… Fiindcă dacă o să ajungi să nu mai ai nici casa ta, o să fie vai de capul tău, şi dacă nici cu ce să faci focul în ea n-o să ai, o să fie vai de copiii ăia ai tăi pe care o să ţi-i nască muierea, fiindcă tu aci mai bine ca nimeni altul poţi să te arăneşti şi să ai grijă de vită şi de casă, în timp ce pe mâinile altuia o să alergi ca un nenorocit cu căciula în mână pentru orice fleac… Şi o să ajungi să fii şi mulţumit după una şi alta, nici n-o să-ţi mai dai seama ce rău ai ajuns şi o să ţi se pară că ţi se face o mare cinste dacă o să primeşti, cu chiu cu vai, ceea ce ţi se cuvine de drept, adică rodul muncii tale… Fiindcă mă uitam la unii când veni Plotoagă şi alde fi-meu pe arie, să le spună că chestia cu neghina s-a aranjat, că tovarăşi cu munci de răspundere au înţeles situaţia şi că nu se mai ţine seama de corpurile străine. Şi mă uitam la unii că le luceau ochii că au scăpat şi că n-or să dea, uitaseră că ăsta era un drept al muncii lor şi că n-aveau ei nevoie să-i înţeleagă nimeni… Ei, uite aşa o să vă zbateţi pentru cel mai mic drept şi o să vă lungiţi gura până la urechi de bucurie când o să vie unul să vă anunţe că s-a aranjat… Fiindcă să nu-mi spui tu mie cum e omul, eu îl cunosc cum e făcut, şi de câte ori trebuie să se lovească cu capul de pragul de sus ca să-l vadă pe ăla de jos! De-atâtea ori că în timpul ăsta neomul încalică pe umerii lui şi el îl duce şi până îşi dă seama că la urma-urmei cu ce drept stă ăla pe umerii lui, îi trece şi viaţa şi abia de mai apucă să le spună şi el copiilor lui că aşa n-a fost bine, şi moare. Iar copiii, care îşi mai aduce aminte, bă, tata a zis aşa, bine, care nu, care pe unde apucă o ia de la cap sau învaţă de