de stat, eu sunt puternică, răspunse fata. Știi cum ajungi acolo? De aici până la sovhozul „Molotov” merg mașinile — vreo sută douăzeci de kilometri. De la sovhoz căpătăm de obicei niște cai, până la cătunul Tus-Kull, e un colhoz mic acolo, iar drumul până la el e cât se poate de prost, numai nisip și piatră. De la Tus-Kull suntem nevoiți să facem rost de cămile, și să parcurgem vreo treizeci de kilometri prin nisipuri fără pic de apă în drum. Nu pot să sufăr să merg pe cămilă — parcă stai pe un butoi cât toate zilele și te tot legeni înainte și înapoi ca o pendulă. Și-apoi cămila, să știi — merge patru kilometri pe oră în cap, nici mai mult, nici mai puțin.

N-a fost nevoie de sforțări prea mari ca s-o conving pe Tania și, încă cu mult înainte de apusul soarelui, o pornirăm într-un camion de trei tone gol, care sărea ca o minge peste gropi, spre sud-est, pe linia albăstruie a munților acoperiți de zăpadă, adică în direcția opusă sanatoriului. Ședeam pe jos, sprijiniți de cabina șoferului și ne priveam cu veselie, de vorbit era cu neputință, ți-ai fi mușcat limba. Un nor gros și roșcat se ridica în urma mașinii noastre, se lățea și acoperea dealurile, dincolo de care rămăsese gara. După trei ore de mers, linia întunecată a plopilor care tot apărea și dispărea din fața ochilor noștri se desfăcu la un moment dat, descoperind două rânduri de căsuțe albe, despărțite de o stradă dreaptă, largă cât o piață. Plopii aceia piramidali se avântau spre cer ca niște turnuri drepte și verzi. De o parte și de alta se lăsau, domoale, spre cătun coastele unor dealuri, acoperite cu tufe galbene de cii[1].

Mașina se opri lângă un arâc care susura, nu departe de biroul sovhozului. Și acum îmi face plăcere să-mi amintesc de ospitalitatea simplă, plină de căldură a oamenilor din acest sovhoz îndepărtat. Ne-am hotărât să plecăm seara cât mai târziu — cel mai bine de călătorit era pe răcoarea nopții. La apariția unui tarantas — un soi de căruță spațioasă cu coviltir — Tania exclamă, pufnind ușor în râs:

— Ești un ajutor prețios, Ivan Timofeevici, ia te uită ce cinste ni se acordă — ne-au dat și tarantas!

Agronomul, care se ducea și el la colhoz, ținu loc de surugiu. Tania și cu mine ne așezarăm sub coviltir, și iată-ne porniți, având în față o ușoară adiere de vânt. Stepa ne cuprinse în întunericul său, sub stelele-i joase și calde.

Curând simții că umărul Taniei începe să se atingă din ce în ce mai des de al meu. Apoi căpșorul ei cârlionțat se lăsă în voie pe umărul meu. Timpul trecea. Adierea catifelată începu să-și arate ghearele reci. Frigul dimineții nu ne lăsă să adormim de-a binelea.

Tus-Kull-ul nu-mi făcu o impresie prea bună. O culme pleșuvă cu câțiva plopi plantați de curând, pe care se înșirau niște căscioare scunde, lipite cu un lut cafeniu-roșiatic. Seara, pe la șase, o pornirăm mai departe în împărăția nisipurilor. Ne însoțea un ghid cu cămila sa, încărcată cu alimente. Am hotărât să urmez exemplul Taniei și să merg pe jos, alături de ea. Dunele joase de nisip erau năpădite de niște scaieți de culoare albastră. Nu era deloc ușor de umblat și mă miram de rezistența tovarășei mele de drum. Picioarele mi se afundau în nisipul mișcător, din care se ridica un zăduf înăbușitor — nu era greu să-mi închipui ce înseamnă să mergi pe acolo în toiul căldurii, ziua! După un scurt popas la lumina roșiatică a apusului, intrarăm în tufișurile de saksaul[2]. Cadranul fosforescent al ceasului meu arăta douăsprezece și un sfert când ieșirăm din nisip și simțirăm sub picioare solul tare al stepei pietroase, acoperite de pelin.

Departe, pe o culme, se zărea o lumină roșie, înconjurată de un nor de praf auriu, luminos.

— E focul de lângă corturi, explică Tania. Atât de târziu și nu s-au culcat încă! Pesemne că mă așteaptă pe mine.

În întuneric se auzi glasul sonor al unui băiețandru:

— Matvei Andreevici, a sosit Tania!

Făcui cunoștință cu profesorul la lumina focului. Era un omuleț rotund cu o față colțuroasă. Ochii săi inteligenți erau ascunși după niște ochelari mari, cu sticlă groasă. Rămăsesem puțin în urmă, căutând să îmbii puțin mai aproape de foc cămila care se împotrivea. Dând mâna cu Tania, profesorul îmi strigă:

— Ia arată-te, Semionov, ce te ascunzi? Povestește, ce-i la Tașkent?

Când intrai în sfârșit în cercul de lumină din jurul focului, profesorul se dădu înapoi, își îndreptă ochelarii și o privi pe Tania.

— Cine-i tovarășul? Dar unde-i Semionov?

— Semionov n-a venit, Matvei Andreevici, răspunse Tania cu glas subțire, cu un aer vinovat.

— Nu înțeleg nimic! Ce sunt glumele astea? dădu să se supere profesorul.

M-am apropiat de el și, întinzându-i mâna, m-am recomandat. Apoi i-am explicat pe scurt motivul sosirii mele acolo.

— Păi cum asta! Așa nu merge. Ești maior, rănit, decorat. Nu merge, prietene, nu merge! mormăia profesorul, privind înciudat spre Tania.

Tania tăcea.

— Și-apoi, mâna dumitale… Hm! Hm! Parcă ai să poți lucra cu mâna asta? Zău că nu mă așteptam la atâta ușurință din partea dumitale, Tania!

Am izbucnit în râs și apucând cu mâna sănătoasă un colet greu abia dat jos de pe cămilă, îl ridicai cu ușurință deasupra capului. Tania bătu din palme. Profesorul parcă se mai îmblânzise.

— Ei, lasă, lasă… Ce să fac cu dumneata?

— Încercați-mă la lucru. Dacă n-oi fi bun, mă dați afară, spusei eu cu smerenie.

Tania pufni în râs. Ochelarii profesorului sclipiră și el își aținti privirea asupra ei.

— Ce să te faci cu fetele astea! Întotdeauna îți fac câte o… S-ar părea că totul merge strună, cum apare însă un militar… Fie și așa… Hai, beți-vă ceaiul, așezați-vă lucrurile, și om vedea noi pe urmă.

Până la urmă totul se aranjă cât se poate de bine. Aflând că sunt geolog și deci având și oarecare cunoștințe de arheologie, profesorul se împăcă definitiv cu