— Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăşi cu gândul împrăştiat.

  — Cum să mă duc, mamă, dacă n-am învăţat?!

  — Păi învaţă! răspunse femeia moale.

  — Cum să învăţ?! strigă Niculae deodată atât de indignat şi furios că ridică şi braţele, şi glasul lui de copil răsună ascuţit în liniştea amurgului care începuse să acopere salcâmii.

  — Ia şi tu o carte cu oile şi citeşte. Ce vreai să-ţi fac eu? răspunse femeia cu un glas în care răzbătuseră câteva urme de interes.

  — Care carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere tata. De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să mă duc la scoală…

  Femeia tăcea şi mulgea mai departe oaia.

  — Mai e vreuna? întrebă ea apucând altă oaie. Treci şi ţine-o să nu-mi verse laptele, mai spuse ea, strângând căldăroiul între genunchi.

  Niculae apucă oaia de gât cu o mână, iar cu cealaltă o atinse pe femeie pe umăr.

  — Mamă, spune-i tu lui tata… zise el rugător, dar glasul i se rupse şi scoase un strigăt. Oaia se mişcase şi-l călcase pe o bubă de pe picior cu copita ei mică şi ascuţită. Niculae izbucni pe neaşteptate într-un plâns sfâşietor şi se lăsă jos ca o cârpă.

  — Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te păzeşti? Ţine oaia să nu-mi verse laptele!

  La auzul glasului lipsit de milă al mamei, băiatul începu să plângă şi mai adânc, perpelindu-se pe jos şi izbind cu pumnii lui mici în pământul afânat de bălegarul vechi al oilor. Femeia prinse altă oaie şi începu să mulgă singură şi tăcută, în timp ce Niculae continua să plângă. Într-o vreme el încetă orice mişcare, se ridică în capul oaselor şi rămase cu coatele pe genunchi. Se simţea că durerea piciorului îi trecuse de mult, el însă plângea mai departe pe genunchi, ca şi când ar fi cântat ceva lung şi deznădăjduit:

  — Aaa… aaa…

  — Ce e acolo mă? se auzi din drum glasul lui Moromete. Iar te-a călcat oaia? Taci din gură, că nu-ţi iese maţele.

  Femeia tocmai atunci terminase de muls şi pleca din obor. Ea se opri în mijlocul bătăturii şi vorbi cu un glas care îl făcu pe Niculae să se oprească din plâns.

  — Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine. Dacă alţii n-au treabă şi au chef de vorbă… Copilul ăsta plânge aici şi el stă la poartă şi bea tutun. Veniţi de la deal şi vă lungiţi ca vitele… şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci…

  Paraschiv ridică fruntea şi-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise. Din drum, Moromete se urni spre poartă şi intră în curte tăcut.

  — Ce e, fa, zăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e bleg şi-l calcă şi oile…

  — Toată lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din drum.

  Femeia nu răspunse nici unuia şi intră în tindă.

  — Moromete, zise Tudor Bălosu, nu stai, mă, să-ţi dau banii?

  Moromete făcu un gest nedesluşit.

 Chapter 3

  Cele două fete ale lui Moromete ajunseseră la gârlă şi începuseră să se scalde. Apa era rece, dar în timpul zilei fuseseră la muncă şi a doua zi era duminică, era căluşul, nu puteau sta fără să se spele.

  — Ce facem, fa? zise cea mai mare, Tita, după ce intră în apă şi începu să clănţăne din dinţi. E rece ca gheaţa.

  — Ei, ca gheaţa, vezi-ţi de treabă, aşa e la început, răspunse cealaltă intrând în gârlă vitejeşte.

  Tita se aplecă şi o stropi pe neaşteptate cu un val de apă. Fata cea mică ţipă ascuţit, se strâmbă înfiorată, apoi deodată se aplecă şi ea şi o împroşcă pe soră-sa de sus până jos. Se bălăciră câtva timp ţipând mereu, apoi Tita se opri şi strigă:

  — Ajunge, treci şi mă freacă pe spinare, trebuie să ne întoarcem acasă!

  Fetele începură să se spele pe rând, cea mai mare uitându-se din când în când cu teamă să nu le vadă cineva. Într-un timp ea chiar sări din apă şi se repezi spre mal. Partea de gârlă unde se scăldau era un loc dosnic la marginea satului, numit, nu se ştie de ce, Valea Morii. Lângă vale se întindea un fel de crâng lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele râului care curgeau pe marginea satului, Dinspre partea aceea, care făcea un cot mare lângă gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind prin apă şi apropiindu-se din ce în ce.

  — Treci, fă, afară, Ilinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita speriată.

  — Şi dacă vine, ce? răspunse Ilinca nepăsătoare.

  — Fă, zăpăcito, nu ţi-e ruşine? Treci afară, n-auzi?

  Fata însă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi avut timp. De după cotul apei se ivi, printre frunzele aplecate ale crăcilor de sălcii, partea de la genunchi în jos a picioarelor cuiva. Fata cea mare când văzu pantalonii aceia umblând prin apă, îşi trase repede cămaşa pe cap şi pieri în tufişul sălciilor tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât nişte glasuri şi îngheţă.

  — Ce faci, fă, aici, te scalzi?

  — Da, mă scald, ce să fac, răspunse Ilinca şi începu să râdă.

  — Scaldă-te, fă, se auzi iarăşi glasul acela.

  — Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufiş se auzi strigată:

  — Tito, treci încoace că nu e nimeni. E Florica lui Miuleţ şi cu ga Leana, vor să prindă peşte. S-au îmbrăcat în pantaloni.

  Tita ieşi din tufiş încă