Se va desprinde lin, firesc şi paşnic? Sau se va frînge prea timpuriu?

Privi melancolic în josul văii. Se zăreau venind de acolo Inciu-Ciuna şi Winnetou. Veneau călare, ducînd de frîu şi calul lui Klekih-Petra. Ne ridicarăm în picioare şi pornirăm spre tabără. Ajunserăm o dată cu apaşii. Rattler stătea sprijinit de car, buhăit şi aprins la faţă; se holba la noi. Băuse atît de repede şi fără măsură, încît atinsese limita; nu mai putea. Groaznic om, decăzut şi cretinizat! Avea o privire rea şi vicleană, ca un taur gata de atac. Am hotărît în sinea mea să nu-l pierd din ochi.

Inciu-Ciuna şi Winnetou descălecară şi veniră spre noi. Stăteam acum cu toţii într-un cerc larg.

— Cum s-au hotărît fraţii mei albi: rămîn sau pleacă? Întrebă căpetenia.

Inginerul-şef plasă o idee de compromis care se născuse între timp în capul lui:

— Chiar dacă am vrea să plecăm, ne mai trebuie cîtva timp pînă primim ordinul cuvenit. Expediez chiar astăzi un curier la Santa Fe pentru noi dispoziţii. Abia după aceea voi fi în măsură să vă dau răspunsul.

Ideea nu era chiar proastă; pînă să se întoarcă curierul, am fi putut termina lucrările. Dar şeful apaşilor o respinse ferm:

— N-am să aştept atîta. Fraţii albi trebuie să-mi răspundă imediat.

Între timp, Rattler îşi umpluse încă un pahar cu rachiu şi se apropia de noi. Credeam că se va lega de mine, dar el se adresă indienilor, bălăbănindu-şi limba în gură.

— Dacă indenii trag un pa 'ar cu mine, atunci le facem pe plac şi ne cărăm, al'minteri: ţţţ! Să înceapă ăsta tînăru'. Uite, mă Winnetou, bea apa de foc!

Şi-i întinse paharul. Winnetou refuză şi se dădu cu un pas înapoi.

— Cum, mă, nu vrei să tragi o duşcă cu mine? Va să zică mă ofensezi? Na! Îţi arunc rachiul în faţă, indian afurisit! Dacă nu-ţi con vine să-l bei, atunci linge-l!

Înainte ca vreunul dintre noi să-l fi putut opri, beţivanul zvîrli conţinutul paharului cu rachiu în obrazul tînărului apaş. Pentru indieni un asemenea gest e o jignire cumplită şi totuşi beţivanul se bucură de toleranţă; Winnetou îi repezi doar un pumn în faţă, atît de puternic, încît provocatorul căzu la pămînt.

Apoi Rattler se ridică, făcînd vizibile eforturi. Mă pregăteam să intervin, bănuind că va trece la acte de violenţă. Dar nu se petrecu nimic. Îl fixă doar ca turbat pe tînărul apaş şi, clătinîndu-se printre blesteme, se întoarse la butoiul lui.

Winnetou îşi şterse faţa şi, ca şi tatăl său, păstră o expresie neschimbată, împietrită, care nu trăda deloc furtuna dinăuntru.

— Mai întreb o dată, reluă Inciu-Ciuna, întreb pentru ultima oară:

Vor părăsi feţele palide, încă astăzi, această vale?

— Nu avem voie să plecăm, fu răspunsul.

— Atunci plecăm noi. Pace nu mai poate fi.

Mai făcui o încercare de conciliere, dar în van; cei trei se îndreptară spre caii lor. Atunci răsună glasul lui Rattler:

— Căraţi-vă la naiba, potăi roşii! Dar pentru pumnul ce l-am primit, tu, ăla tînărul, ai să-mi plăteşti!

Neaşteptat de repede, judecînd după starea în care se găsea, îşi smulse puşca din car şi o puse la ochi, ţintind asupra lui Winnetou.

Acesta stătea nemişcat şi fără nici o acoperire. Glonţul ameninţa să-l lovească. Totul se petrecuse cu atîta iuţeală, încît nici o eschivă nu l-ar ti putut salva. Atunci Klekih-Petra strigă, cuprins de spaimă:

— La o parte, Winnetou!

Sări în faţa tînărului apaş, ocrotindu-l. Puşca trosni, Klekih-Petra, descumpănit de forţa loviturii, îşi duse mîna la piept, se clătină cîteva clipe şi căzu. Dar în acelaşi moment se prăbuşi şi Rattler, izbit în obraz de pumnul meu. Mă repezisem la el pentru a-l împiedica să tragă, însă prea tîrziu. Exclamaţii de groază izbucniră din toate piepturile.

Numai cei doi indieni rămaseră tăcuţi. Îngenuncheară lîngă omul care-şi jertfise viaţa în numele dragostei pentru prietenul său şi-i cercetară în linişte rana. Glonţul îl lovise foarte aproape de inimă; sîngele ţîşnea gîlgîind. Mă apropiai şi eu în grabă. Klekih-Petra zăcea cu ochii închişi; faţa îi pălea din ce în ce, pustiindu-se.

— Ia-i capul pe genunchi, l-am îndemnat pe Winnetou. Dacă va deschide ochii şi te va zări, moartea îi va fi mai uşoară.

Winnetou mă ascultă fără a rosti un cuvînt. Nici nu clipea. Privea ţintă la faţa muribundului. Acesta îşi ridică încet pleoapele şi îl văzu aplecat asupra lui; un surîs fericit se răspîndi pe chipul său palid. Şopti:

— Winnetou, si-ya, Winnetou — fiul meu, Winnetou!

Privirea-i aproape stinsă păru să caute pe cineva. Mă recunoscu şi-mi vorbi în germană:

— Rămîi cu el... credincios lui... opera mea... s-o continui...

Îşi întinse braţul a rugă. Îi luai mîna într-a mea.

— Aşa va fi. Te asigur. Aşa va fi!

Înfăţişarea lui deveni ciudată, nefirească; rosti cu vocea din ce în ce mai slabă:

— Frunza mea cade... frîntă... nu lin... uşor... e ultima ispăşire...

Mor aşa... aşa... cum am dorit...

Acum înţelegeam mai bine semnificaţia spovedaniei lui... "Voinţa providenţei", spusese el.

Îşi împreună mîinile; încă un şuvoi de sînge izbucni din rană; capul îi căzu într-o parte. Îşi dăduse sufletul.

Îşi dorise să moară cîndva pentru Winnetou. Cît de repede i s-a împlinit dorinţa!

Winnetou culcă în iarbă capul mortului, se ridică încet şi-l privi întrebător pe Inciu-Ciuna. Am rupt tăcerea:

— Iată-l acolo pe ucigaş. Eu l-am lovit. Faceţi cu el ce credeţi de cuviinţă!

— Apă de foc!

Doar atît, trei cuvinte, rosti şeful apaşilor. Dar cu cîtă înverşunare şi dispreţ!

— Vreau să fiu prietenul şi fratele vostru. Merg cu voi. Vorbele îmi scăpară de pe limbă aproape fără voia mea. Inciu-Ciuna mă scuipă în obraz ca pe o scîrbă:

— Cîine rîios! Tîlhar plătit de-ai tăi ca să ne furi pămîntul!

Încearcă numai să ne urmezi, că te fărîm!

Pe oricare altul, dacă mi-ar fi vorbit astfel, l-aş fi luat în pumni. Şi totuşi, de ce n-am ripostat? Simţeam oare că merit, ca un intrus, ca un nechemat în ţară străină, această corecţie? Am tolerat-o poate mai mult din instinct. Dar prietenia nu mai puteam să le-o ofer, în ciuda făgăduinţei ce o dădusem lui Klekih-Petra.

Coechipierii mei amuţiseră asistînd la cele întîmplate. Se întrebau ce vor face apaşii. Aceştia, făcînd totală abstracţie de prezenţa noastră, suiră cadavrul pe cal şi-l legară strîns de