şa; apoi încălecară, potriviră trupul mortului în aşa fel, încît făcea impresia unui călăreţ viu şi, în sfîrşit, porniră, susţinîndu-l de ambele părţi, în pasul măsurat şi solemn al cailor. Nu proferară nici o injurie, nici un cuvînt de răzbunare; nici nu-şi mai întoarseră privirile spre noi; şi tocmai faptul acesta era de rău augur, mai rău decît în cazul cînd ne-ar fi ameninţat cu o moarte cumplită.

— A fost groaznic şi perspectiva se arată şi mai gravă! Observă Sam Hawkens. Uite-l colo pe ticălos; tot mai zace în nesimţire de pe urma rachiului şi a pumnului dumneavoastră. Ce facem cu el?

Nu dădui nici un răspuns. Pusei şaua pe cal şi pornii în neştire.

Trebuia să fiu singur ca să-mi revin cît de cît după acest înfricoşător coşmar ce se derulase într-o jumătate de oră. Se întuneca de-a binelea cînd, ostenit şi lînced, zdrobit trupeşte şi sufleteşte, mă înapoiam în tabără...

 

 

Capitolul III

WINNETOU ÎNCĂTUŞAT

În timpul absenţei mele, pentru a nu fi obligaţi să care ursul la prea mare distanţă, oamenii îşi mutară tabăra în apropierea păduricii unde zăcea namila ucisă de mine. Era un grizzly atît de greu, încît a fost nevoie de efortul conjugat a zece bărbaţi voinici pentru a-l scoate din pădurice şi a-l tîrî pînă la focul ce fusese încins.

Cu toată ora tîrzie, la întoarcerea mea, toţi, afară de Rattler, erau încă treji. Nelegiuitul îşi continua somnul beţiei; a trebuit să fie dus pe sus şi căzu în iarbă ca un butuc. Sam jupuise ursul, lăsînd carnea neatinsă. După ce-am descălecat şi mi-am dus calul la conovăţ, venii şi eu lîngă foc.

— Pe unde-mi umblaţi, sir? Mă întrebă Sam. V-am aşteptat în chinuri; ne lăsa gura apă şi nu-l puteam căsăpi pe moş Martin fără să fiţi de faţă. Deocamdată l-am dezbrăcat de blană. Mare meşter o fi fost blănarul; i-a croit-o exact pe măsură; nici pomeneală de cută, hi-hi-hi-hi! Sper că veţi fi de acord, nu-i aşa? Ei şi acum stabiliţi, vă rog, cum să-l împărţim. Am vrea să frigem o bucăţică înainte de culcare.

— Îl împărţiţi cum credeţi! Am răspuns. Carnea e a tuturor.

— Well, atunci să vă spun ceva. Partea cea mai bună sînt labele; nu se află pe lume ceva mai gustos. Numai că trebuie să stea un timp pînă se fezandează. Delicioase devin labele ursului abia cînd viermii încep să colcăie în ele. Dar nu putem aştepta pînă atunci; mă tem că apaşii vin curînd să ne tulbure masa. E de preferat deci să frigem chiar de îndată labele şi să ne desfătăm cu ele înainte ca pieile-roşii să ne vină de hac. Aveţi ceva împotrivă, sir?

— Nu, nimic.

— Well, atunci să ne apucăm de treabă; poftă de mîncare avem, dacă nu mă-nşel.

Detaşă labele de restul trupului şi întocmi porţii, cîte una de fiecare persoană. Mie îmi reveni porţia cea mai bună, tăiată de la un picior din faţă; o înfăşurai în hîrtie şi o pusei deoparte, pe cînd ceilalţi se grăbiră să-şi frigă hartanele lor. E drept că-mi era foame, însă oricît de paradoxal ar părea, nu aveam poftă de mîncare. Din pricina călăriei îndelungi şi obositoare, simţeam nevoia să mănînc, dar îmi era cu neputinţă să iau ceva în gură. Nu reuşeam să alung din minte scena crimei. Mă vedeam alături de Klekih-Petra; îi auzeam glasul ca într-o ultimă spovedanie şi mă obsedau ultimele sale vorbe rostite ca într-o presimţire a apropiatei morţi. Da, frunza vieţii sale nu s-a desprins cu uşurinţă şi lin; fusese smulsă cu forţa şi anume de către un semen de-al lui. Şi de ce şi în ce fel! Ucigaşul zăcea acolo, încă beat şi năuc.

Aş fi vrut să-l împuşc, dar îmi era scîrbă de dînsul. Acelaşi dezgust îi determinase, probabil şi pe cei doi apaşi să nu-l răsplătească pe merit.

"Apa de foc", atît spusese Inciu-Ciuna, cu cel mai adînc dispreţ. Cîte învinuiri, cîte imputări nu cuprindeau aceste cuvinte!

Dacă mă consola totuşi ceva în această sîngeroasă întîmplare, era faptul că bietul Klekih-Petra murise lîngă inima celui drag şi că propria-i inimă captase glonţul destinat lui Winnetou. Dar rugămintea lui de a-i continua opera, de a face legămînt de prietenie cu tînărul apaş? De ce să-mi fi adresat tocmai mie această rugăminte? Cu puţine minute înainte îşi exprimase îndoiala că am putea să ne revedem vreodată; aşadar, nu credea că drumul vieţii mele ar putea duce în lumea apaşilor; şi iată că, pe neaşteptate, îmi încredinţează o sarcină a cărei îndeplinire e în strînsă legătură cu această lume. Să fi fost o vorbă spusă la întîmplare? Să fie dat muribunzilor, în clipa cînd se despart de viaţă, cînd o aripă a sufletului lor flutură deja "dincolo", să întrevadă viitorul? S-ar zice că aşa este, pentru că, mai tîrziu, mi-a fost menit să-i împlinesc într-adevăr dorinţa, deşi acum se părea că întîlnirea cu Winnetou nu-mi poate aduce decît pierzania.

Şi de ce, mai ales, m-am grăbit să-i dau muribundului promisiunea mea? Din milă? Probabil. Dar mai exista un motiv, chiar dacă în clipa respectivă nu eram conştient de el: Winnetou mă impresionase profund, ca nimeni altul pînă atunci. Era exact de vîrsta mea şi totuşi cît de superior mie! Sesizasem aceasta din prima clipă... Limpezimea gravă, mîndră a ochilor săi catifelaţi, siguranţa calmă a ţinutei şi a fiecărui gest, precum şi umbra melancolică a unei mîhniri adînci şi tainice pe care credeam că o desluşesc pe chipul lui frumos şi tînăr mă cuceriseră subit. Cît de impunătoare îi era purtarea, ca şi aceea a tatălui său! Orice alt om, fie alb sau roşu, s-ar fi năpustit de îndată asupra ucigaşului şi l-ar fi omorît; ei însă nu l-au învrednicit cu nici o privire şi chipurile lor n-au tresărit măcar, n-au trădat nici o fărîmă din ceea ce se petrece în adîncul inimii. Şi pe asemenea oameni îi duşmănim!... Şedeam aşa, tăcut, în timp ce colegii mîncau cu poftă carnea friptă; şedeam ghemuit lîngă foc şi-mi scurmam gîndurile; pînă ce Sam Hawkens mă trezi din meditaţie:

— Ce-i cu dumneavoastră, sir? Nu vă e foame?

— Nu mănînc.

— Aşa? Şi vă dedaţi la