— Enchantée, spuse ea. Soţul dumneavoastrrră ne-a  povestit nişte întâmplărrri atât de amuzante! Domnul Weasley râse ca un nebun, dar doamna Weasley îi  aruncă o privire care îl reduse instantaneu la tăcere, făcându-l  să adopte o expresie potrivită cuiva care veghea un prieten drag,  aflat pe patul de moarte.

— Şi cred că aţi cunoscut-o deja pe fiica noastră mai mică,  Gabrrrielle! spuse monsieur Delacour.

Gabrielle era Fleur în miniatură, avea unsprezece ani şi părul  blond argintiu îi ajungea până la talie. Îi zâmbi larg doamnei  Weasley şi o îmbrăţişa, apoi îi aruncă o privire radiantă lui  Harry, fluturând din gene. Ginny îşi drese vocea cu subînţeles.

— Poftiţi înăuntru, vă rog! spuse doamna Weasley veselă şi îi  conduse pe membrii familiei Delacour în casă, pe fundalul  multor „Dar vă rog!", „După dumneavoastră!" şi „Nu aveţi  pentru ce!".Cei din familia Delacour se dovediră cât de curând nişte oaspeţi harnici şi plăcuţi. Totul îi mulţumea şi erau dornici să ajute la pregătirile pentru nuntă. Monsieur Delacour considera totul, de la planurile de repartizare a invitaţilor la  pantofii domnişoarelor de onoare, ca fiind „charmant". Madame Delacour era desăvârşită în vrăjile casnice şi curăţase cuptorul  cum se cuvine într-o clipită, iar Gabrielle mergea peste tot după  sora ei, încercând s-o ajute cum putea mai bine, turuind în franceză. Dezavantajul era că Vizuina nu fusese concepută  pentru a adăposti atât de mulţi oameni. Domnul şi doamna  Weasley dormeau acum în sufragerie, după ce rezistaseră  protestelor lui monsieur şi madame Delacour şi insistaseră ca  aceştia să doarmă în dormitorul lor. Gabrielle dormea cu Fleur în fosta cameră a lui Percy, iar Bill avea să împartă camera cu Charlie, cavalerul său de onoare, când avea să se întoarcă din  România. Ocaziile de a face planuri împreună deveniră practic  inexistente şi, de disperare, Harry, Ron şi Hermione se oferiră  voluntari să hrănească găinile doar pentru a scăpa din casa  supraaglomerată.

— Şi tot nu ne lasă în pace! se răsti Ron, în timp ce a doua  încercare de a se întâlni toţi în curte eşua din cauza doamnei  Weasley, care apăru cu un coş mare de rufe în braţe.

— A, aţi dat de mâncare la găini, ce bine, strigă ea,  apropiindu-se de ei. Mai bine le-am închide acum, înainte să  vină oamenii mâine... să ridice cortul pentru nuntă, explică ea,  făcând o pauză, pentru a se sprijini de coteţ. Părea că ajunsese la capătul puterilor, Corturile Magice ale lui Millamant... sunt foarte bune. O să-i însoţească Bill... ar fi mai bine să stai în  casă cât sunt aici, Harry. Recunosc că toate vrăjile astea de protecţie complică foarte mult organizarea unei nunţi.

— Îmi pare rău, spuse Harry cu umilinţă.

— A, fii serios, dragul meu! spuse numaidecât doamna  Weasley. Nu voiam să spun că... până la urmă, siguranţa ta  este cea mai importantă! De fapt, Harry, chiar voiam să te întreb cum ai vrea să îţi sărbătoreşti ziua de naştere. Împlineşti  şaptesprezece ani, este o zi importantă...

— Nu vreau nimic special, spuse Harry repede, imaginânduşi deranjul în plus pe care l-ar fi pricinuit. Sincer, doamnă  Weasley, o cină obişnuită ar fi mai mult decât de ajuns... este chiar ziua de dinaintea nunţii...

— A, păi, dacă eşti sigur, dragul meu... să-i invit pe Remus  şi pe Tonks, nu-i aşa? Şi pe Hagrid...

— Ar fi grozav, spuse Harry. Dar vă rog să nu vă deranjaţi  prea tare.

— Niciun deranj, niciun deranj... nici nu se pune problema...

Se uită la el îndelung, cercetător, apoi zâmbi cu tristeţe, se îndreptă de spate şi se îndepărtă. Harry o privi fluturându-şi  bagheta în apropierea sforii de rufe, făcând rufele umede să se ridice în aer şi să se agaţe singure, şi simţi dintr-odată un val de remuşcare pentru toate greutăţile şi durerea pe care i le provoc

Capitolul VII

Testamentul lui Albus Dumbledore

Mergea de-a lungul unui drum de munte învăluit în  lumina rece şi albăstruie a răsăritului. Mult mai jos se vedea  umbra unui orăşel înconjurat de ceaţă. Oare cel pe care îl căuta  era acolo? Bărbatul de care avea atât de mare nevoie încât nu  putea să se mai gândească la altceva, bărbatul care avea  răspunsul, răspunsul pentru problema sa...

— Hei, trezeşte-te!

Harry deschise ochii. Încă era întins pe patul suprapus din  camera murdară de la mansardă a lui Ron. Soarele încă nu  răsărise şi camera era întunecată. Pigwidgeon dormea dusă, cu capul sub aripioară. Pe Harry îl ustura cicatricea de pe frunte.

— Vorbeai în somn.

— Da?

— Da. „Gregorovitch". Tot repetai „Gregorovitch".

Harry nu-şi pusese ochelarii, iar chipul lui Ron i se părea puţin  neclar.

— Cine e Gregorovitch?

— Eu de unde să ştiu? Tu îi spuneai numele.

Harry îşi masă cicatricea şi începu să se gândească. Avea ideea vagă că mai auzise numele acesta, dar nu îşi putea aminti  unde.

— Cred că îl caută Cap-de-Mort.

— Bietul om, spuse Ron cu patimă.

Harry se ridică în capul oaselor, masându-şi în continuare cicatricea acum se trezise de-a binelea. Încercă să îşi aducă  aminte exact ce văzuse în vis, dar nu îşi aminti decât un orizont muntos şi silueta unui sat la poalele unei văi adânci.

— Cred că a plecat din ţară.

— Cine, Gregorovitch?

— Cap-de-Mort. Cred că este undeva în străinătate, îl caută  pe Gregorovitch. Nu părea să fie un loc din Marea Britanie

— Crezi că poţi să vezi din nou în mintea lui? Ron părea  îngrijorat.

— Te rog, nu-i spune Hermionei, îl rugă Harry. Deşi chiar  nu-mi dau seama cum se aşteaptă să mă opresc să mai văd lucruri în vis... Se uită în sus, la colivia lui Pigwidgeon,  gândindu-se... de ce îi era familiar numele „Gregorovitch"?

— Cred, spuse el încet, că are legătură cu vâjthaţul. E o legătură, dar nu pot să-mi dau seama care anume.

— Cu vâjthaţul? întrebă Ron. Sigur nu te gândeşti la

Gorgovitch?

— La cine?

— Dragomir Gorgovitch, înaintaş, a fost transferat la  Tunurile din Chudley pentru o sumă-record, acum doi ani.

Deţine recordul pentru cele mai multe baloane scăpate într-un  sezon.

— Nu, spuse Harry. Sigur nu mă gândesc la Gorgovitch.

— Şi eu încerc să nu mă gândesc prea des, spuse Ron. Păi,  la mulţi ani!

— Uau... aşa e, am uitat! Am împlinit