class="pcalibre pcalibre1" id="_ednref92">[92], spre profitul celor mai mari duşmani ai naţiunii. Nu este surprinzător că Spania a suferit de un dezechilibru comercial constant, care putea fi compensat doar prin reexportarea aurului şi argintului din America.

Costurile înspăimântătoare a 140 de ani de război au fost impuse, prin urmare, unei societăţi care era precar înzestrată pentru a le suporta. Incapabili să îşi asigure venituri prin mijloacele cele mai eficiente, monarhii Habsburgi au recurs la o varietate de expediente facile pe termen scurt, dar dezastruoase pentru binele ţării pe termen lung. Impozitele erau majorate în mod constant prin tot felul de mijloace, dar rareori cădeau pe umerii celor care le puteau suporta cel mai uşor şi întotdeauna aveau tendinţa de a afecta comerţul. Diverse privilegii, monopoluri şi onoruri erau vândute de un guvernământ disperat să obţină bani lichizi. A apărut o formă brută de finanţare a deficitului, parţial prin împrumuturi masive de la bancheri în contul impozitelor care urmau a fi percepute în Castilia sau a tezaurelor din America, parţial prin vânzarea unor obligaţiuni de stat (juros) cu dobândă la termen, care au atras fonduri ce altfel ar fi putut fi investite în comerţ şi în producţie. Însă politica guvernământului privind datoriile era făcută întotdeauna de azi pe mâine, fără a ţine cont de limitările dictate de prudenţă şi fără controlul pe care probabil l-ar fi exercitat o bancă centrală. Chiar şi în etapele mai târzii ale domniei lui Carol Quintul, veniturile cârmuirii erau ipotecate pe mulţi ani în avans. În 1543, 65% din veniturile ordinare au trebuit să fie cheltuite pentru plata dobânzilor la obligaţiunile (juros) deja emise. Cu cât veniturile „ordinare” ale Coroanei erau mai înstrăinate, cu atât mai disperată era căutarea unor venituri extraordinare şi noi taxe. Moneda de argint, de exemplu, a fost în mod repetat devalorizată prin introducerea de cupru (vellôn). Ocazional, administraţia confisca pur şi simplu argintul american destinat unor persoane private, forţându-le să accepte juros în compensaţie. Cu alte ocazii, cum s-a menţionat mai sus, regii spanioli au suspendat plata dobânzilor, declarându-se temporar falimentari. Deşi aceste din urmă acţiuni nu au ruinat întotdeauna casele financiare, ele au redus cu siguranţă bonitatea Madridului pe viitor.

Chiar dacă unele dintre loviturile suferite de economia castiliană în această perioadă nu au avut cauze umane, impactul lor a fost maximizat din cauza stupidităţii umane. Epidemiile care au depopulat o mare parte din zona rurală la începutul secolului al XVII-lea erau impredictibile, însă ele s-au adăugat la alte cauze – rentele exorbitante, acţiunile Mestei şi serviciul militar –, care afectau deja agricultura. Afluxul de argint din America avea să provoace inevitabil probleme economice (în special inflaţie) pe care nicio societate a vremii nu avea experienţa necesară pentru a le depăşi. Iar situaţia predominantă din Spania a însemnat că acest fenomen avea să afecteze mai mult clasele productive decât clasele neproductive, deoarece argintul tindea să se scurgă rapid din Sevilla în mâinile bancherilor străini şi ale furnizorilor de provizii militare; aceste surse transatlantice noi de bogăţie erau exploatate de coroană într-o modalitate care mai degrabă defavoriza crearea unui „sistem financiar sănătos”. S-a afirmat că afluxul de metale preţioase din Indii a fost pentru Spania asemănător apei pe un acoperiş, care se scurge în altă parte.

Astfel, la baza declinului spaniol s-a aflat incapacitatea de a recunoaşte importanţa menţinerii fundamentelor economice ale unui mecanism militar puternic. S-au luat în mod repetat măsuri eronate. Expulzarea evreilor şi ulterior a maurilor; întreruperea contactului cu universităţile străine; directiva administrativă ca şantierele din Golful Biscaya să se concentreze asupra navelor de război mari, care aproape că a dus la excluderea vaselor mici, mai adecvate comerţului; vânzarea privilegiilor de monopol, care au limitat comerţul; taxele mari pe exporturile de lână, care le-au făcut necompetitive pe piaţa externă; barierele vamale interne dintre diversele regate spaniole, care au afectat comerţul şi au crescut preţurile – toate acestea au fost doar câteva din deciziile prost gândite care, pe termen lung, au afectat serios capacitatea Spaniei de a-şi îndeplini importantul rol militar pe care şi-l alocase în afacerile europene şi extraeuropene. Deşi declinul puterii spaniole nu a devenit în întregime manifest decât după anii 1640, cauzele sale existau de decenii.

Comparaţii internaţionale

Totuşi este important să subliniem că acest eşec al habsburgilor a fost unul relativ. Dacă am întrerupe aici relatarea, fără a examina experienţa celorlalte puteri europene, ar însemna să lăsăm analiza incompletă. Războiul, după cum afirma un istoric, „era de departe testul cel mai sever cu care se confrunta statul secolului al XVI-lea”[93]. Schimbările din tehnicile militare, care au permis creşterea semnificativă a mărimii armatelor şi evoluţia aproape simultană a conflictului naval la scară largă, au plasat noi presiuni enorme asupra societăţilor organizate ale Occidentului. Fiecare beligerant a trebuit sa înveţe cum să creeze o structură administrativă satisfăcătoare, pentru a veni în întâmpinarea „revoluţiei militare”. Şi, de o importanţă egală, au trebuit inventate noi mijloace pentru a plăti costurile exponenţiale ale războiului. Tensiunile care au fost plasate asupra conducătorilor habsburgi şi supuşilor acestora poate că au fost neobişnuite, datorită numărului îndelungat de ani în care armatele lor au luptat, însă – după cum ne arată tabelul 1 – provocarea pusă de supravegherea şi finanţarea unor forţe militare tot mai numeroase era comună tuturor statelor, dintre care multe păreau să posede mult mai puţine resurse decât Spania imperială. Cum au trecut ele acest test?

 

Tabelul 1. Creşterea efectivelor militare (1470–1660)[94]

 

Perioada

Spania

Ţările de Jos

Franţa

Anglia

Suedia

Anii 1470

20 000

–

40 000