trase iar banii în saltarul mesei, el se plimbă câtva timp prin casă. Îi era ca şi când ar fi furând oarecum acei bani şi se întreba mereu cuprins de îngrijare dacă nu cumva îşi pune el însuşi o cursă, ţinându-i la dânsul. Ar fi voit să-i ia şi să-i arunce pe fereastră; însă el nu putea, se gândea cât trebuie să muncească un om ca dânsul pentru ca să adune atâta la un loc, şi nu-l lăsa inima să-i dea din mână.

  A treia zi era sâmbătă, ziua în care se numărau banii şi când trebuiau să fie toţi de faţă, un obicei bun, rămas încă din vremile bune, şi mai ales obiceiul de care Ghiţă nu s-ar fi putut lepăda niciodată.

  Încă de la început Ana era nedumerită. Îi părea că sunt prea mulţi bani de astă dată şi nu putea să depărteze de la sine gândul că hârtiile nouă-nouţe au venit de la unul şi acelaşi om.

  Iară bătrâna se bucura că săptămâna aceasta a fost aşa de bună.

  — E bună aceasta? Întrebă ea când văzu hârtia din care lipsea o bucăţică.

  — Să-mi dea Dumnezeu tot de aceste! Grăi Ghiţă numărând mai departe.

  Ana privi la hârtie cu tot dinadinsul şi sângele îi pieri din obraji; dar ea nu grăi nimic, deoarece era şi bătrâna de faţă.

  În urmă voi să-i grăiască lui Ghiţă, dar nu putea. Îl bănuise o dată şi se temea să-l mai bănuiască. Aşa e! Dar gândul rău, încuibat odată în mintea ei, nu o mai lăsa să-şi vie în fire, se temea, ea singură nu ştie de ce, şi mai ales seara, după ce Ghiţă şi bătrâna adormiră, capul începu a i se înfierbânta.

  „Trebuie să aflu adevărul, de dragul copiilor mei, dacă nu de alta!” zise ea hotărâtă, apoi se dete jos din pat, căută cheile, deschise tiptil, ca o hoaţă, lada şi scoase teancul de hârtii. Apoi se duse în odaia de lângă birt, făcu limină, încuie uşa, desfăcu cu mâna tremurătoare teancul şi începu să cerceteze hârtiile.

  — Asta e! Grăi punând la o parte hârtia din care lipsea o bucăţică. Jur pe sfânta cruce că am văzut-o în mâinile ei!

  Ea cercetă apoi hârtiile noi pe care le bănuise din început. Una dintre ele parcă era împunsă cu acul tocmai la mijloc şi, cercetând mai departe, ea află cincizeci şi trei de bucăţi care erau astfel împunse, ca şi când ar fi fost trase pe o sârmă subţire.

  Ea puse hârtiile una peste alta, apoi se întoarse cu capul ridicat la soţu-său şi-l deşteptă din somn.

  — Ce-i?! Ce s-a întâmplat?! Întrebă el speriat.

  — Vino cu mine! Îi zise ea. El se ridică cu grăbire şi plecă buiguit în urma ei.

  — De unde ai tu banii ăştia? Întrebă ea, arătând la hârtiile de pe masă.

  Ghiţă tresări, cuprins de spaima ucigaşului prins asupra faptei.

  — Mai ştiu şi eu?! Răspunse el. De la drumeţi.

  — Ghiţă! Îi zise ea. Nu te juca cu dracul! Banii ăştia, câţi sunt aici, toţi i-ai primit de la un singur om. Hârtia asta, din care lipseşte o bucată, a fost o dată în mâna mea: i-am dat-o femeii pe care o ştii şi tu, în ziua când a fost ucisă, iară aceste cincizeci şi trei de bucăţi sunt însemnate cu acelaşi semn, şi tot aşa trebuie să vie de la unul şi acelaşi om, şi anume, de la ea, căci la ea am văzut bani noi ca şi aceştia. Din două una: ori tu eşti amestecat în trebile aceste, şi atunci nu e bine, ori nu eşti amestecat şi nu ştii să te fereşti de oamenii răi, şi atunci iar nu e bine. Dacă-i aşa, apoi pune chiar acum caii la trăsură, căci vreau să plec de aici cu copiii mei.

  Ea rămase cam zăpăcită când văzu că el, în loc de a se tulbura, o priveşte cu dragoste şi bucurie.

  — Copiii aceia sunt şi ai mei, zise el, lasă-i numai, că e grija mea de dânşii. Carevasăzică, sunt însemnate hârtiile? Şi eu am căutat semne pe ele, dar n-am găsit niciunul. Ce fel de semn e acela?

  — Iată, răspunse Ana mai domoală, punând hârtiile în faţa luminii; vezi împunsătura aceasta?

  — O văd acum! O văd prea bine şi-l ţin minte pe omul de la care le-am primit. E un om, urmă el peste puţin cam în silă, pe care nu-l cunoşti, dar ai să-l cunoşti într-o zi.

  Grăind aceste, el se apropie de dânsa, îi luă capul între mâini şi o sărută mai de multe ori pe frunte.

  — Să nu-ţi faci gânduri rele, zise el iar, şi să nu te miri dacă mă vei vedea câteodată cam schimbat din fire; eu trebuie să scot la capăt un lucru greu. Acum mă duc, chiar acum, ca să fiu mâine dimineaţă aici, aşa ca nimeni să nu ştie c-am fost dus peste noapte. M-ai înţeles? Du-te şi te culcă şi fă ca şi când n-ai şti nimic.

  — Dar unde te duci? Îl întrebă ea îngrijată.

  — Am să-ţi spui, răspunse el, apoi strânse hârtiile şi plecă. Peste puţin el călărea în treapăt mare de-a lungul drumului de ţară spre Ineu, iară pe la miezul nopţii îl aştepta într-una din odăile mai retrase ale cazărmii pe Pintea, care se dusese cu banii la arândaşul.

  — Puţină treabă, grăi Pintea, dar tot e ceva. Ar trebui să ai mărturii că ai primit banii de la el; însă Lică e om viclean şi n-are să-ţi dea decât între patru ochi.

  — Atunci ce să facem? Întrebă Ghiţă.

  — Multe ar fi de făcut, grăi Pintea, numai dac-ai fi tu om mai viclean, dacă n-ai fi atât de prost, ca să-l aperi când vrei să-l surpi. Ştii tu că sluga ta, Marţi, e omul lui Lică?

  — Marţi?! Strigă