Rapid, ce? Feciorul lui Arghirescu se întoarse şi îl văzu pe Mantaroşie îndepărtându-se şi căutând cu privirea pe cineva.

  — Enache! strigă el. Bă al Cârstichii!

  Enache al Cârstichii se desprinse de lângă căruţa unde aştepta stând de vorbă cu alţii şi se apropie repede de Mantaroşie, desculţ şi în izmene cum era şi fără cingătoare la cămaşă, care îi atârna de jur împrejur de la umeri în jos în mod egal.

  — Ce e, mă, zise el cu biciul în mână.

  — Avem şedinţă, zise Mantaroşie. Lasă-ţi căruţa aici şi du-te repede până la Vasile al Moaşei din Cotoceşti şi spune-i că i-am spus eu să stea acasă şi să mă aştepte, că am ceva să-i spun. Da’ să nu plece de-acasă înainte să vin eu!

  — Adică unde să se ducă? zise omul vrând şi el ca măcar cu atât să se aleagă de pe urma a ceea ce avea să facă, dar moldoveanul nu dădu nimic dinainte.

  — Du-te tu şi pe urmă îţi spun eu, zise el, lasă-ţi căruţa în grija cuiva de-acasă să-ţi macine şi fă ce-ţi spun. Dar uite cum: în drum spre Vasile treci şi pe la Fântână… Şi aici nu se mai auzi nimic din ce-i spuse Mantaroşie celuilalt. După care strigă iar, ochind pe cineva de la altă căruţă: Bă Milică! Ia vin încoace, mă! Şi după ce acel Milică se apropiase: Du-te până la Geacă să se ducă la Dănălache şi să aştepte amândoi la el.

  — Pe cine să aştepte? se arătă şi ăsta curios.

  — Pe nimeni. Să stea şi să aştepte.

  — Şi dacă mă întreabă eu ce să le spun?

  — Să le spui să aştepte, nu mai întreba atâta, du-te şi pe urmă de-acolo tu te duci la şcoală, că avem şedinţă de partid; vino şi tu la şedinţă şi fii atent…

  Şi aici Mantaroşie puse în mişcare în mod sumar un sistem de semne din mână, din cap şi din gât care sugerau că centrul interesului era el, Mantaroşie, şi ce-avea să facă el să fie atent şi Milică să facă la fel…

  În acest timp blondul nepot al lui Fântână ieşise şi el în pragul uşii de la intrare a morii şi se uita pierdut în gol; ai fi zis că doarme de-a-npicioarele şi visează rezemat de stâlp, picnit de liniştea dimprejur şi monotonia modernă a, morii, cu pâcâitul ei intermitent prin coşul acela construit dintr-un burlan tăiat ca un fluier de salcie, anume ca să se audă din depărtare că moara macină. Când însă Isosică şi Mantaroşie plecară luând-o agale spre centrul satului, adormitul de nepot pieri într-o clipă în interiorul morii şi după câteva clipe ieşi grăbit aproape fugind şi intră în camera mică în care se afla motorul. Când ieşi de-acolo cineva îl însoţea şi intră în locul lui în moară, iar el o luă la fel de grăbit undeva în sat.

  Feciorul lui Arghirescu aşteptă câtva timp până ce Isosicăşi Mantaroşie se îndepărtară bine, apoi o luă iar după ei pe lângă garduri, păstrându-se un timp la distanţă, apoi ajungându-i pe la spate, trecând, de ei şi pierind la o răspântie; tocmai acolo cei doi se despărţiseră… Isosică se opri în dreptul curţii unuia numit Neagu Postu, omul despre care se povestise odată că îl luase o barză drept pom şi i se aşezase în cap, membru de partid, şi strigă foarte autoritar să iasă cineva afară. Ieşi chiar Neagu Postu alergând, dar şi nedumerit şi chiar speriat.

  — De ce, bă, nu ţi-ai predat cotele pe arie, strigă Isosică furios, ia să faci bine să-ţi încarci imediat căruţa şi să te duci la bază…

  După care se lăsă o tăcere nefirească; apoi tăcerea fu ruptă:

  — Ce, crezi că o să vin a doua oară să-ţi spun, miliţianul nu pot să-l trimet?

  După care îi vorbi iar altceva în aceeaşi tăcere şoptită, tot nu se auzea ce-i spunea şi plecă de la poarta lui. De la Neagu Postu secretarul organizaţiei intră pe uliţa următoare la Dănălache, unde Geacă şi venise. Dar rămăsese cu el şi Milică, şi Dănălache se uită întrebător la Isosică.

  — Geacă şi Milică, porunci secretarul cât intră, mergeţi la şcoală şi adunaţi-vă că vin şi eu acuma. Băgaţi de seamă, luaţi şi voi cuvântul şi spuneţi exact cum a fost, că noi n-avem nevoie să ascundem realitatea în faţa tovarăşului prim-secretar Ghimpeţeanu şi cine o mai fi. O să iau şi eu cuvântul şi o să vedeţi că noi, organizaţia de bază, nu închidem ochii la greşelile unora sau altora. Cât a greşit, îl dăm jos, că nu e bătut în cuie. O să vedeţi voi, ce mai, comitetul executiv ca organ local… Cine a avut sarcina bunei desfăşurări sub conducerea organizaţiei, nu el, preşedintele comitetului executiv, ce mai încoace şi încolo?!

  — Aşa e, ziseră deodată cei doi, înţelegând.

  — Şi atunci?! exclamă Isosică sincer. Ce, o să stăm şi să ne uităm la el? Să-şi facă autocritica şi dacă n-o să vrea să-şi facă autocritica, atunci…

  Şi aici Isosică puse şi el în mişcare, prin semne, ca şi Mantaroşie, un sistem de sugestii liniştitoare că în acel caz o să aibă altcineva grijă de preşedintele comitetului executiv, sarcina lor limitându-se la atât… Cei doi ieşiră…

  De la Dănălache Isosică o luă înapoi pe acea uliţă zisă „a legionarului”, şi îşi continuă drumul până ajunse în dreptul casei lui Vasile din Cotoceşti, un bordei cu ferestre mici şi întunecate aşezat chiar în spatele casei lui Năstase, unchi-său. Vasile şi Mantaroşie erau chiar în poartă, îl aşteptau.

  — Unde putem să stăm de vorbă, Vasile, că vreau să-ţi spun ceva, zise Isosică.

  — În casă putem, răspunse Vasile.

  — Atunci de ce nu m-aşteptaţi în casă?! Nu e nici o grabă, avem destul timp, mai zise el scoţând din