Pistolul: pentru Tegger, reprezenta diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre hoţ şi — nu exista cuvânt pentru ceea ce devenise el acum, pentru Warvia, dar orice hominid cunoştea cuvântul hoţ.

— Te-ai ţicnit, îşi spuse.

Încercă să aşeze lucrurile aşa cum le găsise. Oare putea să împingă şi rucsacul la loc fără să fie suspectat?

— Nu deţin titlu pentru praful de foc al Oamenilor-Maşină, continuă să vorbească în şoaptă. Furtul acestui secret ar fi într-adevăr furt.

Răsuci rucsacul şi-l deschise din nou. Se simţea ceva rece.

Căptuşeala: era rece, o răcoare care diminua în urma atingerii sale.

O frecă între degete. Ţesătura era atât de fină încât urzeala nu se vedea nici de aproape. Avea straturi, mai multe straturi.

Separă unul şi trase. Un material obişnuit s-ar fi deşirat, iar stratul s-ar fi detaşat.

Era un material robust şi foarte fin. Nu ştia cum să-l mai pună la foc. Ce era?

Ce urmărea să facă Şoapta cu el?

Îl îndesă sub kiltul lui. Acolo ar fi fost găsit mai greu decât în rucsacul său. Apoi îngrămădi rapid lucrurile în rucsacul Valei şi, cu ajutorul săbiei, îl aşeză la loc pe tufă, poate chiar aceeaşi.

Foştii săi tovarăşi erau împrăştiaţi peste tot, pe ţărm şi în tufişuri. Poate că îl vânau. Mai bine să-şi vadă de drum.

Tegger străbătuse de-a buşilea tufişurile până ce acestea se terminaseră. Apoi, alergase pe ţărmul noroios şi se ascunsese în ceaţa ce devenise tot mai densă.

Fluviul se lăţea, la fel şi ţărmul noroios. Vehiculele nu se mai zăreau.

Tegger nu era îngrijorat din cauza Oamenilor Fluviului. Era convins că ochii lor, care trebuiau să vadă atât prin aer, cât şi prin apă, n-ar fi fost în stare să-l identifice. În plus, aceştia nu înotau la fel de repede pe cât putea el să alerge, iar cu mersul nu se împăcau deloc. Cum ar reuşi să-i informeze pe cei din vehicule? Depăşise până şi veştile despre el.

Acum, Tegger acţiona pe cont propriu.

Ceea ce ştia, îi sfâşia pieptul. Deşi patru specii străine îi fuseseră aliaţi şi prieteni, se gândea puţin la ele. Îi părea rău însă de Warvia. Niciodată de la împerecherea lor, niciodată, din copilăria lui sau a ei, nu fuseseră separaţi mai mult de o zi.

Lumea trebuia să se schimbe, înainte să mai poată da vreodată ochii cu ea.

Pe măsură ce alerga, aspectul fluviului se modifica. Nisip. Pietriş. Un şir de copaci îşi făcuseră loc pe lângă o stâncă golaşă, ajungând aproape până în apă. Albia se îngusta aici şi fusese nevoit să se caţere pe o latură a stâncii pentru a se uita în jur. Trei Vampiri şi un bebeluş, abia vizibili prin umbra slabă aruncată de o stâncă de pe celălalt ţărm, îl priveau cum fuge de ei, dar nu-l urmăriseră.

Ziua se sfârşise, dar el continua să alerge.

8. PENTRU CĂ NU ERA WARVIA…

Ploua încontinuu de la prânz. Valavirgillin încerca să găsească locuri de trecere peste stânca golaşă, dar pretutindeni dădea doar de noroi. Înclinându-se, alunecând, dar niciodată în pericol de a se răsturna, vehiculele înaintau în aval spre Cuibul din Umbră.

Când întunericul mâncă un pic din marginea soarelui, Vala îşi instalase deja dispozitivul militar.

Acolo, fluviul avea lăţimea de patru sute de paşi. Rooballabl şi Fudghabladl urmau să fie şi ei în siguranţă. Vehiculele îşi umpluseră rezervoarele de apă, apoi, urcaseră din nou spre creastă. Munţii apropiaţi puteau fi consideraţi picioarele Barierei de Flacără, chiar şi cei mai mari.

Vehiculele înaintaseră greoi, atente să nu alunece pe pantă. Oare ploaia îi încetinise pe Vampiri, aşa cum o încetinise şi pe ea? Ar fi trebuit să campeze mai devreme.

Totuşi, mai era încă lumină atunci când ajunseseră pe poziţiile alese.

Aranjase vehiculele spate în spate, nu prea aproape, cu tunurile îndreptate spre exterior. Cei care trebuiau să-şi pregătească mâncarea, o făceau sub un coviltir, profitând de ultimele raze ale soarelui. Warvia vânase câteva creaturi suficient de mari pentru a le împărţi cu Oamenii-Maşină. Înainte de a se întuneca, îşi spălaseră şi îşi aşezaseră ştergarele cât mai departe de vehicule.

Culegătorii se retrăseseră. Nu le plăcea ploaia şi aveau nevoie de somn. Ceilalţi sporovăiau, dormeau sau, mai degrabă, aşteptau.

Vala ar fi primit cu plăcere sfatul Demonilor. Aceştia erau cocoţaţi pe un vârf golaş de granit ce domina Cuibul din Umbră. Vorbeau în propria lor limbă şi stăteau cu spatele la ei şi la focul ce dădea să se stingă. Valavirgillin vedea doar doi, dar i se păruse că aude mai multe voci.

Ceilalţi hominizi îi lăsaseră pe Oamenii-Maşină să conducă discuţia.

— Vampirii, care s-ar aventura atât de departe, ar fi extenuaţi de urcuşul dealului. Tot mirosul nostru este pe ştergare. Asta o să-i distragă. Atunci vor fi o ţintă uşoară.

Oferă-mi gândul tău. Ce-mi scapă?

— Vampirii se vor întoarce din locurile unde vânează, interveni Barok. Nu se aşteaptă să aibă vânat atât de aproape de cuibul lor. N-au mai lăsat nici o pradă.

— O să vedem.

— Când vor veni, o să apară în hoarde, fu de părere Chit.

— Adu-mi aminte atunci, bravă Kay. Am scos mai mult de trei butoaie cu pietriş de râu, Vala. Avem nevoie de mai mult? Va trebui să utilizăm praful, dar ne putem economisi obuzele.

— Perfect.

— Ce mai face Warvia?

— Warvia hooki-Murf Thandarthal, interveni femeia Roşie, poate vorbi pentru ea. Warvia este sănătoasă. Aveţi vreun semn de la Tegger?

— Am descoperit că lipsesc câteva lucruri, spuse Vala. Elemente de supravieţuire, suficiente pentru a umple un rucsac, şi toate de la Vehiculul Unu. Tegger trebuie să fie cel mai rapid hoţ în viaţă.

Şi rucsacul ei fusese scotocit, dar nimic nu părea să lipsească. Asta, însă, n-o mai menţionase.

— Întrebarea următoare: ce facem mâine? Harpster? Buciuma?

— Vino să vezi, spuse Buciuma.

Vala se urcă pe stâncă. Era aproape plată în vârf şi rece la pipăit. Remarcă şi faptul că Warvia venise după ea. Se aşeză şi o trase şi pe femeia Roşie alături.

În aval, Casamoale se bifurca