Buciuma nu avea aproape nici un miros, în afara celui de blană udă. Spuse:

— Valavirgillin, poţi să vezi sub Oraşul Plutitor? întrebă ea. Remarci acele laţuri ce se clatină foarte aproape, chiar în centru?

Semăna cu ceea ce descrisese Tegger, un disc care se bomba în sus, în mijloc. Sub el… sub era el întuneric, iar spre margini părea că foşgăie ceva.

— Nu, spuse Vala cu regret.

— Eu da, interveni Warvia. Am să vă fac o schiţă când se va lumina.

— Warvia, acea spirală ce se leagănă este o rampă suficient de lată pentru maşinării grele. Ea are zimţi pe una dintre laturi, pentru ca maşinile să nu alunece, şi trepte de cealaltă parte. Vreme de câteva generaţii, nici un ochi n-a văzut aceste lucruri. Descrierea pe care ai auzit-o este mai veche de douăzeci de vieţi, depozitată într-o Bibliotecă ce se află departe, spre sensul de rotaţie şi care mi-a fost oferită cu câteva zile în urmă, la fortul lui Thurl.

Oferită cum? Comunicaţia era, însă, un secret al Demonilor şi nu trebuia să-i pese acum de asta…

— Voi aveţi hărţi ale lucrului plutitor? întrebă Vala.

— Desigur, dar ele sunt de dinainte de Prăbuşirea Oraşelor — au fost făcute înainte ca atât de multe lucruri să înceteze să mai funcţioneze. Detaliile au ajuns la mine abia ieri, când eram deasupra norilor.

— Asta…

— Nu atinge solul, spuse Warvia.

— Mi-a fost teamă de asta, răspunse Buciuma.

— Nici unul dintre noi n-a mai fost atât de aproape, de foarte multă vreme. Nu avea rost înainte ca Louis Wu să fiarbă marea, iar apoi a fost prea periculos…

— Warvia, ce spui? îl întrerupse Vala. Rampa nu atinge solul?

— Am probleme din cauza distanţei, Valavirgillin, dar pot să spun că atârnă în aer. Partea sa de jos se îndreaptă şi devine plată, ca o lopată, dar se află mai sus decât Vampirii din jurul ei.

— Nu ne aşteptam la asta, spuse Buciuma. Am fi preferat să forţăm o intrare în Oraşul Plutitor. Atunci, Vampirii ar fi fost nevoiţi să vină după noi pe o cale îngustă. Ei preferă să se bulucească. La acea înălţime, se puteau confrunta şi cu lumina zilei.

Vala reuşi să-şi păstreze cu greu calmul. O practică îndelungată o ajuta să facă acest lucru surprinzător de uşor.

— Înţeleg. Dar cum putem ajunge acolo?

— Eu nu văd nici o cale, spuse Harpster, dar mai există şi alte minţi aici, în afară de ale noastre. Să le punem să gândească!

* * *

Fugea prin burniţă şi prin ceaţa deasă, fugea să-şi salveze viaţa. Aţintindu-şi în permanenţă privirea acolo unde pune piciorul, Tegger n-ar fi văzut nici o ameninţare. O mirosea, însă, o respira, ca şi cum amintirea Warviei l-ar fi lovit peste faţă. Se opri să-şi recapete echilibrul şi să-şi ia arma de pe umăr.

Îşi trecu degetele peste faţă. Se aplecă şi căută înainte şi înapoi, până ce urechile şi ochii prinseră sunetul şi imaginea.

Cântecul ei avea accente de agonie. Tegger simţi o împunsătură la nivelul gâtului. Apoi, cântecul se opri brusc. El îşi acoperi urechile cu palmele şi începu să alerge.

Alerga.

Cunoştea acel miros! Ea era în urma lui, trăgea să moară, dar, cu miasma sa în nări, o vedea mult mai clar decât propriile picioare. Mantia din piele pe care o purta era zdrenţuită şi prea mare pentru ea — îşi întinsese faldurile ca două aripi, pentru a-şi dezveli goliciunea. Cântecul ei era pătrunzător de dulce. Era subţire şi foarte palidă, probabil o adolescentă, cu păr des şi alb, cu vârfurile caninilor distingându-se peste buzele roşii.

Vampirii! Noapte de noapte, cântaseră în afara zidului lui Thurl. Tegger era mai puternic decât ademenirea lor. O spusese şi o repetase mereu. Dar acea miasmă purtată de vânt era veche, pentru el era mirosul Warviei din perioada prietenoasă a ciclului ei; doar puţin mai puternic. Încercă să respire profund, pentru a o îndepărta din nas, din minte, şi continuă să fugă…

… ieşi din ceaţă şi se opri.

Mai mult de un falan, studiase harta, harta în relief pe care o desenaseră dincolo de bălegarul lui Thurl. Acum, parcă o vedea, ca de la nivelul ochiului unei furnici.

Se căţără pe deal şi se ascunse în spatele unui bolovan, pentru a nu fi văzut de creaturile din jurul Oraşului Plutitor, înainte de a îndrăzni să privească din nou.

O furnică uitându-se la muşuroiul său. Era încă foarte departe, dar nu pentru ochii unui Roşu. Se vedeau nişte forme umane ce se comportau aidoma oamenilor. Se mişcau ca şi cum ar fi depus o muncă, sau se adunau în mici grupuri sociale. Unele cărau greutăţi care, după felul cum erau purtate, puteau fi copii. Se mişcau înăuntrul şi în afara umbrei negre aşternute sub un disc uriaş, o masă ca a unui întreg oraş ce plutea peste ei.

Demonii îl numiseră complex industrial, dar Tegger îl asemuia mai degrabă cu o aşezare de-a Constructorilor Oraşului. Acum, un oraş al Vampirilor.

Nu văzuse mai mult de douăzeci de Vampiri, inclusiv cei întâlniţi în aval, dar probabil că erau cu miile, ascunşi în umbră. „Dacă Oraşul Plutitor s-ar prăbuşi, i-ar strivi pe cei mai mulţi dintre ei”, gândi el.

Remarcase ceva ce atârna, asemeni unei scări în spirală fără suport. Nu reuşea să-i vadă capătul de jos. Oare ar fi putut să se urce pe ea?

Cum să ajungă acolo? Din câte-şi dădea seama, privind printre vălătucii de ceaţă în continuă mişcare, Oraşul Plutitor se afla la două sute de paşi în aval, de-a lungul unui vast ţărm noroios şi plat, în care Casamoale îşi săpase mai multe canale. Canalul principal trecea pe sub oraş, dar multe îl ocoleau. Ici şi colo, de-a lungul râului, se vedeau Vampiri ieşiţi în plină lumină ca să bea apă.

Foarte aproape de Cuibul din Umbră, canalele fluviului ocoleau un lucru extraordinar — o placă pătrată înclinată, în mod evident artificială şi pe jumătate îngropată