Păcat că nu putea să înoate. Ar fi fost în stare să se ascundă sub apă şi să fie dus de curent acolo? Sau ar fi îngheţat? Sau Vampirii ar fi fost prea aproape şi miasma lor i-ar fi venit de hac? Pentru că mirosul femeii Vampir era încă prezent în mintea sa, dacă nu şi în nări.

Dar Oamenii Fluviului? Era dornic să le ceară ajutorul.

Burniţa îi blocă vederea, o ploaie fină îl spălă din cap până-n picioare, iar o voce din interiorul ei îi şopti la ureche.

— Eşti cu adevărat puternic, aşa cum ai crezut.

Tegger fornăi. O femeie neînarmată: nici o provocare, poate un coşmar. Mintea sa abandonase deja ceea ce îl învăţase despre sine Vampirul muribund şi dăduse peste o altă nelămurire.

— Cum ai reuşit să mi-o iei înainte, Şoaptă? Linişte.

Tegger începea să creadă că Şoapta era o maşină, ceva părăsit de dinainte de Prăbuşirea Oraşelor. Sau poate un spirit ce stăpânea secrete îngrozitoare. Şoapta nu răspundea la întrebări în legătură cu ea. Mai bine să încerce altceva.

— Există vreo cale să fac să cadă Oraşul Plutitor peste Cuibul din Umbră?

— Eu nu cunosc nici una.

— Tatăl meu mi-a spus. Constructorii Oraşului făceau fulgerele să curgă prin fire argintii, pentru a le da putere. Am putea să le oprim! Să găsim firele şi să le rupem!

— Platformele plutitoare nu utilizează putere pentru a pluti, dar a fost nevoie de putere pentru a fi făcute, îl lămuri Şoapta. Ele au fost construite ca să respingă scrithul, pardoseala Arcadei, şi asta este tot ce fac.

Atunci, era imposibil. Întotdeauna, fusese imposibil.

— Ştii atât de multe…, vorbi Tegger, cu vocea plină de amărăciune. Te ascunzi atât de bine. Eşti cumva un Demon?

Tăcere.

Se putea considera că distanţa nu însemna nimic pentru un spirit. Sau că imaginaţia unui nebun era la fel de rapidă ca şi gândirea. Sau, dacă un Culegător aleargă mai repede decât Roşii, mai repede decât Tegger cel speriat de moarte, atunci altcineva ar fi fost în stare să alerge mai repede decât Culegătorii.

Demonii, însă, nu puteau. Indiferent ce era, deşi Demonii se eschivau la fel de mult ca şi ea, Şoapta, nu era în nici un caz Demon.

Burniţa cernea în rafale. Întunericul era aproape deplin. Prin spărturile norilor, Tegger putea zări, când şi când, o lumină verticală alb-albăstrie — Arcada rămânea neschimbată, orice s-ar fi întâmplat în universul lui.

Activitatea de sub masa plutitoare sporise, aprecie Tegger. Era normal, de vreme ce se întunecase… Vampirii se trezeau.

— Va trebui să ne ascundem, spuse Tegger.

— Eu văd un loc, dar s-ar putea să nu-ţi fie de folos.

— De ce nu? întrebă el, şi instantaneu deveni conştient de sudoarea care-i acoperise braţele. Îl udase şi ploaia, dar mirosul pe care-l degaja ar fi atras toţi Vampirii pe o distanţă de o zi de mers.

Aşteptă până ce întunericul adus de noapte şi ceaţă deveni iar deplin şi nu mai auzi nimic de la Şoaptă. Abia atunci, târându-se în patru labe, începu să coboare spre râu. Îşi trase sabia, înainte de a intra în apă. Cine ştie ce mai mişuna şi în apa maronie. Iar dacă vreun peşte se atingea de el, avea şi masa asigurată.

Se opri atunci când apa îi ajunse la kilt. Oare cârpa aceea a lui Valavirgillin, putea să fie udată?

Îşi dezbrăcă kiltul. Era un material ca o peliculă, foarte fin ţesut şi foarte rezistent. Îşi văzuse mâna prin el mai devreme, acum, însă, era mult prea întuneric. Îi simţise prezenţa pentru că devenise rece, deşi nu fusese rece deloc atunci când îl îndesase sub kiltul său. Timp de o jumătate de zi, cât alergase, uitase complet de el.

Afundă un colţ al materialului în râu.

Nu se topea. Bun. Dar celălalt colţ al materialului, pe care îl ţinea între degete, deveni instantaneu la fel de rece ca şi râul care îi spăla picioarele.

Se scufundă şi el în apă. Se frecă în grabă cu muşchi, ţâşni repede afară şi tot repede se şi uscă. Faptul că alergase, îl ajutase să nu sufere de frig prin ploaie şi vânt, dar acum nu mai alerga. Mai avea un poncho în rucsac şi un aprinzător.

Bucata de ţesătură furată era ca o conductă pentru căldură şi frig. Ce s-ar întâmpla…

— Şoaptă, ce s-ar întâmpla dacă aş pune pe foc un colţ al cârpei lui Valavirgillin? Ar arde? Ar deveni prea încins ca să-l mai pot ţine?

Nicăieri, pe ţărmul acela noroios şi întins, n-ar fi putut să se afle Şoapta.

Mintea îi spunea că ar fi fost o nebunie să aprindă un foc. Hominizii utilizau focul. Oricât ar fi fost Vampirii de proşti, tot învăţaseră să caute focul. Oricum, erau doar întrebări fără răspuns.

Îşi ridică puţin capul şi dădu ştergarul la o parte, tocmai la timp pentru a observa şase Vampiri fugind spre el, de-a lungul ţărmului noroios.

Nu cântau. Nu se acuplau şi nici nu implorau cu trupurile lor. Se apropiau foarte repede. Tegger îşi apucă sabia.

O simplă sabie n-avea cum să-i înspăimânte. Îşi coordonau ritmul, se răsfiraseră puţin şi atacau în haită. Tegger o rupse la fugă spre stânga, lovind încontinuu cu sabia. Doi căzură pe spate, răniţi din pură întâmplare, dar era suficient pentru a-i scoate din luptă, gândi Tegger, mult prea ocupat pentru a mai privi înapoi. Ceilalţi patru îl încercuiră.

Se opri şi începu să se rotească într-o mişcare sacadată. Ţinea sabia vertical şi se rotea, se rotea tot timpul. Împreună cu prietenii săi, jucase acest joc cu beţele, atunci când erau mici. Părinţii lor luptaseră în acest fel cu Giganţii Ierbii.

Cei doi răniţi se îndepărtau târâş, în sus, spre umbră. Cei rămaşi, trei bărbaţi şi o femeie, nu renunţau la încercuire.

Nu ştiuse — nici unul dintre vânătorii de Vampiri nu ştiuse — că, atunci când numărul Vampirilor îl depăşea pe cel al victimelor de şase ori, aceştia nu se mai oboseau să le ademenească, nici