Trebuia să ajungă la vehicule, dacă supravieţuia. Trebuia să le spună celorlalţi. Chiar dacă ar fi fost nevoit să o înfrunte din nou pe Warvia. Warvia.

Vampirii nu păreau a se grăbi deloc. Nici nu aveau motiv s-o facă. Alţii începuseră să coboare dinspre Cuibul din Umbră. Şi mai mulţi aveau să se întoarcă din ţinuturile de dincolo de munţi. Se înstăpânise bezna.

— Şoaptă! ţipă el. Ascunde-mă!

Nimic. Ploaia încetase. Se afla pe o plajă întinsă şi noroioasă. De data asta, într-adevăr nu exista nici un loc în care s-ar fi putut ascunde un spirit.

Miasma. Nu era puternică, dar îi pătrundea în cap şi nu voia să iasă. Îşi aminti de celălalt Vampir, îşi aminti cum o ucisese, o omorâse pentru că nu era Warvia. Îşi pierdea minţile şi nu avea motiv să mai aştepte.

Iar femeia îşi desfăcu braţele, implorându-l.

Tegger sări înapoi, se întoarse şi începu să-şi agite sabia. Da! Bărbaţii se apropiau din spate, în timp ce femeia îi ţinea mintea prizonieră. Îşi flutură sabia prin faţa ochilor. Rată a doua fandare, reveni şi străpunse beregata unuia dintre ei. După aceea, se aruncă orbeşte înapoi, acolo unde trebuia să fie femeia. Şi ea se aruncă asupra-i, apucând să-i sfâşie bicepsul cu dinţii, dar sabia lui o pătrunse până la plăsele, şi el simţi cum se dezechilibrează. O rostogoli cu o singură mână. Îşi auzea doar propriile icnete.

Un bărbat se retrăgea, târându-se şi lăsând în urmă o dâră de sânge. Altul părea orb. Al treilea îşi şterse sângele de pe ochi, tocmai la timp pentru a-l vedea pe Tegger apropiindu-se. Apoi, braţul lui Tegger se înfipse în gâtul lui şi greutatea lui îl doborî în noroi.

Restul a fost ceaţă. Bărbatul se agăţă de umerii lui Tegger şi încercă să-l apropie de dinţii săi. Tegger îl scutură ca pe un şobolan, în timp ce-l sugruma. Femeia aproape ajunsese la râu când Tegger o ajunse din urmă şi îşi recuperă sabia. Călcă prea aproape de un Vampir, pe care-l crezuse mort, simţi cum colţii acestuia i se strâng peste gleznă, izbi cu sabia şi continuă să meargă. Cel orbit venea după el, adulmecând. Tegger fu nevoit să-l lovească de trei ori cu sabia tocită ca un băţ, până ce reuşi să-i reteze capul. Se putea auzi gâfâind aidoma unui erbivor bolnav.

Printre valurile de ceaţă, remarcă forme ce coborau dinspre Cuibul din Umbră.

Rucsacul, nu uita rucsacul. Bun! Şi acum?

— Şoaptă! Ascunde-mă!

— Fugi spre mine! veni răspunsul.

Vocea era o comandă ca un pocnet de bici, cu o urmă de poticneală în pronunţie, şi venea de departe, din aval, chiar dinspre Cuibul din Umbră.

Tegger o rupse la fugă. Străbătuse mai bine de o sută de paşi, când vocea vorbi din nou; de data aceasta, părea să fie mult mai aproape.

— Intră în apă!

Tegger coti la stânga spre apă, şi spre vocea Şoaptei. Se găsea ceva acolo? În întuneric zări o umbră, o umbră prea mare pentru a fi solidă. Şi o fâşie de întuneric… o insulă?

Vampirii nu puteau să înoate, altfel Poporul Apei ar fi trebuit să ştie. Tegger era un locuitor al câmpiei şi nu încercase niciodată să înoate.

Apa era din ce în ce mai adâncă… Îi ajunse mai întâi până la gleznă, apoi până la genunchi… O clipă de pauză, ca să-şi aşeze rucsacul pe spate. Fără kilt. Îl lăsase acolo. Sabia şi-o vârî în teaca de pe spate. Avea nevoie de braţe libere pentru a înota, dacă hominizii înotau ca Rooballabl dacă şi Roşii puteau înota. Continuă să înainteze. Adânc până la genunchi, până la genunchi… şi chiar şi mai sus.

— Aici, se auzi Şoapta din depărtare. Mergi spre aval. Străbătu treizeci de paşi prin apa adâncă până la genunchi, pentru a ajunge pe o limbă joasă de noroi întunecat care nu se putea numi insulă. Vampirii se adunaseră pe ţărm. Unul, apoi altul păşiră în apă şi porniră către el.

Alergă spre aval, pe limba de noroi, spre o umbră mult prea mare pentru a nu fi decât forma unui vălătuc de ceaţă. Se întreba dacă Vampirii erau în stare să se lupte în timp ce apa le încurca picioarele. Acesta putea fi, într-adevăr, cel mai bun loc pentru asaltul final.

Nu-i era ruşine să moară. Am omorât o femeie Vampir pentru că nu era Warvia, îşi spuse din nou. Dar când îi ucisese pe cei şase avusese o senzaţie ca şi cum ar fi omorât-o pe Warvia, iar şi iar, pentru ceea ce făcuse noaptea, şi se simţise mândru.

Dacă va omorî şi mai mulţi Vampiri, Warvia îi va dispărea chiar şi din minte.

În timp ce picioarele sale lipăiau în noroi, umbra monstruoasă se modifică. Acum, era foarte rigidă. Devenise brusc solidă, alături de el. O izbi cu latul săbiei şi ceva răsună. O atinse atunci repede cu pumnul.

Nu era o formă de ceaţă. Era rugoasă şi un pic elastică, precum straturile de metal bătut cu ciocanul.

Văzuse chestia aia de la o distanţă mult mai mare. Era o placă înclinată, cu colţuri drepte, evident artificială, măsurând cincisprezece paşi pe cincisprezece, dacă jumătate din ea se afla sub noroi. Se ridica la un unghi de aproape patruzeci de grade. Noroiul se îngrămădise peste ea.

De-a lungul marginilor, se găseau o serie de inele suficient de mari pentru a prinde de ele cabluri. Un suport gros se ridica din mijloc. La unul dintre colţurile vizibile era ceva ce semăna cu un scripete. Dacă existase vreun cablu, dispăruse.

Cel mai ridicat colţ era bombat.

(Şoapta rămăsese tăcută. Şoapta vorbea rareori. Probabil, se aştepta ca el să facă singur toate lucrurile, gândi Tegger. Dar de ce?)

Aici nu se simţea deloc miasma Vampirilor.

Cu sute de falani în urmă, când avusese loc Prăbuşirea Oraşelor, se spune că plouase din cer cu vehicule. Majoritatea lor dispăruseră, fiind îngropate, sau ruginiseră. Uneori, puteai găsi carcasa unui vehicul zburător, precum şi folii curbe dintr-un material la fel de transparent ca apa,