class="calibre2">Pe-ăla gri, am zis și am întins mâinile cu palmele în sus, făcute căuș, ca să mi-l așeze acolo, mic și moale, nu mai mare decât o inimă care pulsa haotic. O sută de franci a costat iepurașul. Toți banii mei! L-am adus acasă, l-am pus mai întâi să-nchidă ochii și să întindă mâinile. Surpriză! Așa aș fi putut să spun. Dar n-am spus-o. Am rămas în hol, în picioare și am așteptat. Îmi simțeam gâtul uscat și nu știu de ce, dar în secunda aia îmi venea să plâng de ciudă că el tăcea și că eu rămăsesem fără niciun ban și, cumva, mi se făcuse brusc milă de mine și dor de casă. Apoi, el s-a dus în bucătărie și a așezat animalul pe masă și a început să-l mângâie cu un deget pe cap și aș fi vrut să fiu eu iepurele ăla și să-i simt mâna pe mine și țin minte că mă uitam la mâinile lui și habar n-am de ce, dar mi se păreau extrem de sexy, poate pentru că le vedeam cu bucăți din mine la capătul lor. Orice fel de bucăți. Piele să fie, piele.

Odată, demult, am fost la o fermă, în Apuseni. Și erau acolo, așezate unele peste altele, cuști pline cu iepuri. Nu de-ăștia mici, ci de-ăia de le ieșeau urechile printre gratiile de sus. Și a venit un om și a deschis o cușcă și, dintr-o singură mișcare, a înșfăcat animalul de urechi și l-a ținut așa, de parcă l-ar fi cântărit. Sau poate că asta și făcea. Am stat până seara în curtea aia mare, plină de iarbă proaspăt cosită și țin minte că, la cină, oamenii de-acolo au așezat masa afară și în mijlocul ei au pus o cratiță mare cu carne cu sos. Ce carne e asta? am întrebat-o pe mama și mama a zis ca e de crocobaur și toată lumea a râs. Iar eu am mâncat, fiindcă mi-era foame, dar peste noapte am vomitat, de parcă visul ăla urât ar fi venit și mi-ar fi băgat două degete pe gât.

 

Animalul stătea ghemuit pe masă și se uita la noi, mișcând din când în când din urechi. Nu știam dacă-i place. Nu mi-a zis. De fapt, puțin îmi păsa dacă-i plăcea. Eu voiam să înțeleagă. Sau măcar să mă țină minte ca singura fată care i-a făcut cadou un iepure. L-am dus la o fermă, așa mi-a spus în scrisoarea aia pe care mi-a trimis-o demult.

– Auzi, de fapt, ce s-a întâmplat cu el?

L-am sunat cât copilul se spală pe cap. Aud apa, la baie, cum curge în continuare și niciun alt zgomot nu-și mai face loc în casă. Habar n-am de ce mă gândesc la animăluțul ăla ca la o rudă bolnavă despre care nu mai știu nimic. A murit, îmi zice și răspunsul lui nu mă surprinde. N-am vrut să-ți spun ca să nu crezi că n-am avut grijă de el. Acum apa s-a oprit și casa se liniștește ca un copil care se oprește din plâns. Pe hol, frigiderul face un zumzet de insectă rămasă cu burta-n sus. Îmi aud respirația. E sacadată, ca și cum aș fi început să alerg, să scap de gânduri.

– Stai liniștită, zice, de tine o să am grijă!

Vorbește prostii, mă gândesc, dar îmi place asta. Mă simt ca-ntr-un film, de-ăla cu happy-end, deși suntem abia pe la jumătate. Naiba știe cum se va termina. Sau poate că nu e film, poate e serial și mai e mult până la sfârșit. O telenovelă de doi lei. Poate că așa e. Naiba știe. Nu contează, să dureze, asta mă interesează. Fata a ieșit din baie. Se uită la mine și brusc mă jenez să stau așa, cu telefonul la ureche, în fața ei, de parcă aș fi goală. Îi spun aproape în șoaptă că trebuie să închid și chiar închid. Mă uit la copil. Are părul ud și ochii roșii ca de iepure.

 

Capitolul 10

 

Am fixat ziua divorțului. Am ales o dată rotundă ca să rupem ceea ce credeam că va fi pentru totdeauna. Mă simt ciudat, ca și cum nu aș fi eu, ci altcineva, o rudă sau nici măcar. O vecină. Altcineva. Sunt în metrou, în drum spre notar. Mi-e cald și-mi simt tricoul ud în spate. Stau cu bărbia în piept, cu ochii deschiși, și-mi fixez vârfurile pantofilor. Sunt albaștri. Nu simt suferință. Doar tristețe. Tristețea aia că s-a mai încheiat o bucată de viață. Tristețea din prima dimineață de după vacanta, când nu ți-e rău, nu te doare nimic, ci ești doar nefericit. Atât. Mă văd cu M. la metrou, la Obor, să mergem să depunem actele. Mi-ar plăcea să-l iau de mână. Nu o fac. E o zi de 11, la ora 11. Cifre. Ca și cum împreună am fi tot căutat perfecțiunea, dar ne-am fi ales doar cu o ritmicitate bizară.

Nu știu dacă să mă simt vinovată. Ar trebui, îmi spun, dar nu cred că mai e loc. De fapt, creierul meu se învinovățește, în timp ce inima își vede liniștită de viață. O las în pace, ca și cum ar fi de sine stătătoare. Între cele două, un corp bolnav de care trebuie să am grijă. Semnăm niște hârtii, ieșim în stradă, M. își aprinde o țigară, strivește o frunză sub talpă și pleacă. Am treabă, îmi spune și eu nu zic nimic. Ne vedem la divorț, zice și eu tac. Rămân cu privirea lipită de spatele lui și-l las în pace. Citisem undeva că o căsătorie e, de fapt, doar o întâlnire cu un om, căreia încerci apoi să-i supraviețuiești. Nu mai știu unde citisem. În ultima vreme citesc multe prostii.

Mă întreb dacă mă urăște. Probabil că nu. E greu să urăști bolnavii. Eu, dacă s-ar fi putut, aș fi vrut să-i strâng pe toți în jurul meu. Pe toți, pe toți, niciunul să