Celor de la Peale le-au trebuit ani întregi pentru a-şi reconstrui imaginea şi nu i-au iertat niciodată lui Barnum răul făcut. Domnul Peale însuşi a ieşit în „arenă” şi l-a atacat pe prea puţin scrupulosul tânăr, clădindu-şi o reputaţie chiar în domeniul „divertismentului de înaltă ţinută”, adică promovând programe de valoare ştiinţifică superioare celor ale vulgarului său concurent. Mesmerismul (hipnotismul) reprezenta una dintre atracţiile sale „ştiinţifice” de căpetenie şi, pentru o vreme, el a atras un număr impresionant de vizitatori şi s-a bucurat de succes. În replică, Barnum s-a decis să-şi reediteze atacul la adresa reputaţiei lui Peale.

  A organizat o contrademonstraţie de mesmerism, în cursul căreia a apărut el însuşi şi a „hipnotizat-o” pe o tânără, inducându-i starea de „transă”. După ce fata a părut cufundată în această stare, Barnum a încercat să hipnotizeze şi pe unele persoane din rândul spectatorilor – zadarnic: orice ar fi făcut, nu izbutea şi pace, ba chiar mulţi dintre aceştia începuseră să râdă. Cu un aer frustrat, hipnotizatorul a anunţat că, pentru a demonstra că tânăra se afla într-adevăr în transă, îi va tăia un deget fără ca ea să bage măcar de seamă. Tocmai pe când îşi ascuţea cuţitul, ochii fetei s-au deschis brusc şi „subiectul” a luat-o la fugă de pe scenă, spre deliciul publicului, care înţelesese parodia. Barnum a continuat cu aceste demonstraţii parodice vreme de câteva săptămâni. Curând, nimeni nu a mai luat în serios acest gen de „divertisment intelectual” şi numărul vizitatorilor Muzeului Peale a scăzut drastic. În alte nu prea multe săptămâni, programul de mesmerism a ieşit de pe afiş. În următorii ani, Barnum şi-a creat reputaţia de cutezanţă şi de profesionalism care l-a caracterizat toată viaţa. Pe de altă parte, Peale nu a mai reuşit niciodată să-şi refacă imaginea publică distrusă.

  ANIMALELE LOVITE DE CIUMĂ.

  O molimă cumplită, trimisă pe pământ de sus, din Cerul dornic să-şi reverse mânia asupra lumii păcătoase, pe numele ei adevărat, ciuma, boala cea urâtă care umple de morţi râul Acheron [ce străbate Infernul] căzuse asupra animalelor.

  Nu muriseră toate, dar nu era unul care să nu zacă şi care să-şi mai întreţină abia pâlpâitoarea flăcăruie a speranţei în viaţă. Nu le mai ispitea hrana; lupii şi vulpile nu mai alergau după prada lor lipsită de apărare, iar porumbelul nu se mai însoţea cu porumbiţa, căci dragostea şi bucuria fugiseră departe. Leul a luat cuvântul şi a spus: „Dragi prieteni, nu mă îndoiesc că Cerul are socotelile sale înalte cu această nenorocire ce ne-a lovit pe noi cei nevrednici. Fie ca acela care a păcătuit cel mai rău să cadă jertfă urgiei răzbunătoare, astfel ca noi ceilalţi să ne găsim scăparea, căci din istorie ştim că în ceasul de cumpănă, ni se cer sacrificii. Să ne cercetăm cu toţi conştiinţa, fără ascunzişuri şi fără cruţare. După câte îmi aduc aminte, ca să-mi astâmpăr lăcomia, am sfâşiat nenumărate oi ce nu îmi făcuseră nici un rău, ba uneori, se ştie că nici de la a mă ospăta cu ciobanii nu m-am dat în lături. Deci, de o fi nevoie, sunt gata să mor. Cu toate acestea, cred ca şi alţii ar face bine să-şi mărturisească păcatele. După dreptate ar fi să ne dăm toată osteneala de a-l găsi pe cel mai vinovat”. „Sire, ne eşti un rege prea bun”, a început să glăsuiască Vulpea, „aceste scrupule sunt prea din cale afară. Pe legea mea, de când e un păcat să pui pe-un dinte câte-o oaie proastă? O, nu, căci pentru cei asemeni lor, a fi mâncaţi de măria-ta este o cinste. Cât despre păstori, îşi merită soarta pe care şi ei ne-o hărăzesc nouă”. Aşa a vorbit Vulpea şi spusele ei au fost întâmpinate cu aclamaţii linguşitoare, iar nimeni nu a mai îndrăznit să-şi aţintească ochii mustrători asupra păcatelor Tigrului, Ursului şi ale celorlalte fiare de vază. Cu toatele, de orice neam, s-a hotărât că erau adevărate creaturi ale sfinţeniei.

  Apoi a glăsuit Măgarul: „Îmi amintesc şi eu că mi s-a întâmplat o dată să calc pajiştea din preajma unei mănăstiri, împins de foame, de vederea ierbii grase şi, ca să spun tot adevărul, chiar de lăcomie şi m-am îndopat pe săturate, deşi nu aveam voie să o fac”.

  Au tăbărât cu toţii pe Măgar, cuprinşi de indignare. Un lup cu ceva învăţătură a venit să dea mărturie că acest dobitoc blestemat trebuie să sufere pedeapsa ca vrednic de dispreţ ce este pentru a fi adus asupră-le nenorocirea. L-au condamnat la spânzurătoare: ce infamie putea fi mai mare decât să paşti o iarbă ce nu-ţi aparţine? Doar moartea era în stare să răscumpere un aşa de îngrozitor păcat, iar vinovatul primea ce meritase.

  La curte, vei fi încondeiat în alb sau negru, după cum eşti de neam sau din popor.

  DUPĂ FABULELE ALESE ALE LUI JEAN DE LA FONTAINE, 1621 – 1695

  Comentariu.

  Bamum a recurs la două tactici diferite pentru a-l discredita pe rivalul său. Prima era simplă: consta în a semăna îndoiala în stabilitatea şi solvabilitatea Muzeului Peale, îndoiala este o armă foarte puternică. O dată ce germenii ei încolţesc în mintea oamenilor prin zvonurile răspândite cu abilitate, adversarii tăi se vor afla în faţa unei dileme teribile. Pe de o parte, se pot apăra dezminţind aceste zvonuri şi chiar aducând dovezi din care să reiasă că i-ai calomniat. Totuşi suspiciunea nu va fi înlăturată total. Lumea va continua să se întrebe de ce se agită cu atâta disperare? Oare iese cumva fum dacă nu a fost făcut vreun foc? Dacă, pe de altă parte, rivalii se hotărăsc să adopte o atitudine arogantă şi să te ignore, necombătute, zvonurile vor creşte în amploare. Puse în circulaţie cu pricepere, ele ajung să devină atât de agasante şi destabilizatoare, încât, apărându-se, victimele comit o mulţime de greşeli. Aceasta constituie arma perfectă a celor care nu pot conta pe capitalul unei reputaţii proprii.

  După ce Bamum şi-a clădit o asemenea reputaţie, a recurs la cea de-a doua tactica, mai puţin agresivă: aceea