să fie cunoscut drept paşoptism. Erau inspiraţi de un ţel unic, atotcuprinzător : acela de a scoate naţiunea română din bezna înapoierii sale şi de a o pune în legătură cu lumea modernă, care, pentru ei, însemna Europa Occidentală.

Literatura a tradus cu precizie spiritul vremii. Poezia şi proza erau subordonate idealurilor de unitate naţională şi independenţă, compasiunii faţă de clasele inferioare, în special faţă de ţărani, şi eforturilor de a modifica sursele de inspiraţie, îndreptându-le spre istorie, folclor şi peisajul local. Multe dintre operele din această perioadă au fost inspirate şi de ideea iluministă că literatura are un scop didactic inerent, scriitorii privilegiind utilul în locul esteticului şi gândindu-se mai întâi la binele general şi abia apoi la satisfacţia personală. Acestea erau tezele liberale caracteristice epocii, pe care intelectualii români le-au împărtăşit cu omologii lor din toată Europa Centrală şi de Est.

Un element nou a pătruns pe scena literară după 1830 : publicul cititor. Era încă redus, dar avea o structură din ce în ce mai democratică, pe măsură ce negustorii, meşteşugarii, funcţionarii şi intelectualii de la sat (preoţi, profesori, notari) s-au alăturat boierilor mari şi de mijloc. Majoritatea celor care citeau ziarele proveneau din clasa de mijloc. În 1834 existau 200 de abonaţi la Curierul Românesc, care fusese înfiinţat la Bucureşti în 1829 de Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872), figura literară marcantă a acestei perioade. Deşi numărul abonaţilor este modest conform standardelor de mai târziu, erau o prezenţă demnă de luat în seamă. Până şi cei ca Heliade-Rădulescu, a cărui principală motivaţie nu era de ordin comercial, erau nevoiţi să ţină cont de preferinţele cititorilor, adesea nesofisticate, ca să-şi păstreze ziarele şi tiparniţele pentru adevăratul lor efort de educare şi luminare, în primul rând publicarea cărţilor.

Dintre toate curentele care au afectat viaţa culturală şi intelectuală, romantismul a exercitat cea mai puternică influenţă. Trăsătura lui predominantă, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, era preocuparea pentru naţiune. Însăşi ideea de naţiune era diferită faţă de cea din secolul al XVIII-lea. O generaţie anterioară de cărturari vorbise cu mândrie despre originile romane – uneori despre cele dacice – ale românilor şi folosise această asociere ca măsură a propriului caracter şi a distincţiei acestora. Dar în lucrările scriitorilor de după 1800, ideea de naţiune a început să capete contururi moderne. Pentru Naum Râmniceanu (1764-1838), cleric şi istoric erudit, apartenenţa la naţiunea română era dată de etnicitate şi religie (ortodoxie), depăşind astfel graniţele politice şi incluzându-i pe românii de pretutindeni. În memoriile pe care le-au întocmit după 1821 pentru a-i convinge pe marii boieri să împartă cu ei puterea politică, micii boieri au subliniat faptul că făceau cu toţii parte din aceeaşi naţiune. Mai simplu spus, ei pretindeau că drepturile politice egale decurgeau în mod firesc din istoria comună şi din apartenenţa la aceeaşi comunitate etnică. În anii 1840, aceste idei îşi pierduseră noutatea. Vechea concepţie juridică a naţiunii, bazată pe privilegii care plasau o clasă socială deasupra tuturor celorlalte şi asigurau supremaţia politică şi socială a boierilor, cedase locul unei concepţii etnice care favoriza toate clasele sociale, inclusiv ţărănimea. În special generaţia tânără de intelectuali nu mai folosea rangul sau averea drept criterii pentru apartenenţa la naţiune. Pentru ei, comunităţile etnice atotcuprinzătoare deveniseră celulele principale ale societăţii umane.

Şi modul în care a fost scrisă istoria în anii 1830 şi 1840 a fost influenţat de romantism şi de noua idee de naţiune. Istoricii au continuat să studieze originile naţionale pentru a contribui la teza descendenţei romane, deşi acum teoria era acceptată în general în rândul persoanelor educate. Însă o atracţie la fel de fascinantă a istoriei era reprezentată de misterul începuturilor şi de fiorul descifrării trecutului cu ajutorul ruinelor şi inscripţiilor care supravieţuiseră aproape ca prin minune. Istoricii erau atraşi şi de epocile de aur. Concentrarea atenţiei asupra voievodului Mihai Viteazul, care unise pentru scurtă vreme Moldova, Valahia şi Transilvania sub conducerea sa în 1600, nu era nici pe departe întâmplătoare, ci oglindea perfect preocuparea sporită pentru unitate naţională şi independenţă. În mâinile celor mai buni specialişti ai săi, istoria a devenit nu doar povestea domnitorilor şi a eroilor, ci a întregului popor. Exemplul cel mai elocvent al noii istorii era Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens, publicată la Berlin în 1837 de Mihail Kogălniceanu (1817-1891), care studiase istoria la Universitatea din Berlin şi avea să ocupe un loc central în viaţa publică românească în următoarele patru decenii. Ideea de naţiune îl impresionase profund. Astfel, el a conceput istoria drept creaţia unui popor întreg, nu numai a liderilor săi, şi a susţinut că era esenţial să se realizeze o explorare multilaterală a trecutului pentru a scoate la iveală toate realizările popoarelor, dar mai ales pentru a înţelege spiritul care le-a călăuzit.

Sarcina modelării formelor disparate de gândire despre istorie şi creativitatea literară într-o doctrină culturală coerentă a fost asumată de scriitorii care s-au reunit în jurul Daciei Literare, revistă înfiinţată de Mihail Kogălniceanu la Iaşi în 1840. Denumirea revistei simboliza ţelul său şi al colegilor săi : promovarea unui simţ al unităţii în rândul tuturor românilor care locuiau între graniţele istorice ale Daciei antice prin cultivarea unei literaturi naţionale autentice. Pentru a fi naţională, insista Kogălniceanu, literatura trebuia să reflecte trăsăturile aparte ale poporului român aşa cum se desprindeau ele din istorie şi din folclor şi trebuia să aibă ca surse principale de inspiraţie experienţele istorice şi aspiraţiile contemporane ale românilor.

7. Mihail Kogălniceanu

Instituţionalizarea culturii a fost o altă caracteristică a epocii. Au apărut felurite societăţi şi asociaţii ce reuneau indivizi cu mentalităţi similare care promovau nenumărate cauze. Aceştia au făcut ca teatrul să devină o parte constantă a vieţii sociale şi literare ; au pus bazele unui sistem educaţional modern, de la şcoala elementară rurală