„Generaţia paşoptistă” a întruchipat aşadar o viziune nouă, cuprinzătoare a naţiunii şi era hotărâtă să-şi prezinte teoria unui public mult mai larg decât cercurile sale limitate. Astfel, s-a apropiat de „popor” mai mult decât oricare altă generaţie de până atunci şi a conferit o notă modernă ideii de naţiune. Primul test important al acestei noi naţiuni a venit odată cu „primăvara popoarelor” din 1848.

Pentru intelectualii români, primăvara din 1848 a reprezentat triumful ideii de naţiune. Atât în principate, cât şi în Imperiul Habsburgic, ei şi-au justificat cererile de independenţă sau autonomie politică invocând dreptul inerent al comunităţii etnice la autodeterminare. În Moldova şi în Ţara Românească, au vrut să pună capăt protectoratului rusesc şi să restabilească echilibrul istoric cu Imperiul Otoman, iar în Transilvania, regiunea învecinată cu Banatul, şi în Bucovina îşi propuneau unirea tuturor românilor într-un singur ducat autonom. Intelectualii luau în considerare şi unirea tuturor românilor de ambele părţi ale Carpaţilor, deoarece simţeau că sunt puternic legaţi prin etnicitate, limbă şi cultură. Însă aceste gânduri erau trecătoare, realităţile politice, în special absolutismul Rusiei şi al Austriei, stânjenindu-le în mod constant ipotezele şi visurile. Cu toate acestea, idealismul paşoptiştilor a persistat, cu atât mai mult datorită legăturilor de solidaritate pe care le simţeau faţă de celelalte naţiuni mici din Europa care se zbăteau să se elibereze de sub dominaţie străină. Acest simţ deosebit al comunităţii se datora în mare măsură gândirii şi exemplului occidental, astfel încât anul 1848 este şi un indicator al integrării românilor în Europa.

Revoluţia de la 1848 din principatele române a fost în primul rând opera intelectualilor liberali. Ei sunt cei care au iniţiat-o, i-au definit ţelurile şi i-au stabilit direcţia. Generaţia paşoptistă se distingea de predecesorii săi îndeosebi prin familiarizarea sa directă cu Europa Occidentală. Majoritatea îşi desăvârşiseră studiile în Franţa, iar câţiva, printre care şi Mihail Kogălniceanu, absolviseră o universitate germană. În orice caz, Parisul era a doua lor casă spirituală şi considerau că făceau parte din Europa. Luau Vestul drept model politic şi cultural pentru propriul lor rol în Europa şi nu se îndoiau că tiparul vestic de dezvoltare putea fi aplicat şi în principate.

Ideile acestor intelectuali legate de formele politice şi de progresul economic se datorau astfel în bună parte liberalismului de la acea vreme. Erau atraşi de ideile liberale, în parte deoarece le considerau cele mai inovatoare şi mai creative din acea perioadă şi din acea parte a Europei – Occidentul – pe care o adoptaseră drept model. Erau dornici să se plaseze în fruntea unei mişcări pentru o schimbare în bine, progresistă, la fel ca figurile din Franţa şi din alte ţări occidentale pe care le admirau şi pe care doreau să le imite. La un nivel mai practic şi mai direct, triumful ideilor liberale le promitea eliberarea de sub dominaţia străină prin faptul că oferea elitelor şi, cu timpul, tuturor românilor dreptul de a-şi croi propria soartă. Ideile liberale erau atrăgătoare ca garante ale libertăţii individuale şi ale guvernării constituţionale tocmai fiindcă aceste principii puneau sub semnul întrebării legitimitatea imperiilor conservatoare din jur, pe care le percepeau ca fiind obstacolele majore în calea autodeterminării naţionale.

În ciuda admiraţiei pentru Occident, paşoptiştii nu erau ingineri sociali hotărâţi să impună instituţii care nu aveau prea mult de-a face cu experienţa istorică a poporului lor. Dimpotrivă, erau pe deplin conştienţi de condiţiile interne şi erau extrem de selectivi în modul cum aplicau teoria şi practica occidentale. Însă, date fiind contrastele izbitoare dintre patria lor şi Vest, au devenit nerăbdători să înceapă munca de reformă şi să recupereze timpul pierdut. O declaraţie tipică a principiilor înalte care îi ghidau şi o surprindere revelatoare a ideii lor potrivit căreia societatea (şi naţiunile) se putea schimba în bine a fost proiectul unei constituţii pentru Valahia întocmit în 1838 de Ion Câmpineanu (1798-1863), liderul Partidei Naţionale între 1835 şi 1840 şi ministru în guvernul valah provizoriu din 1848. În primul articol, Câmpineanu a specificat principiul general că Valahia era un ţinut liber pentru toţi cei care locuiau acolo, iar în al doilea articol i-a declarat pe toţi valahii egali în faţa legii, eligibili să deţină funcţii militare şi civile şi obligaţi să plătească taxe. În continuare, a oferit garanţii de libertate individuală, specificând că nimeni nu putea fi învinuit sau arestat decât în condiţiile prevăzute de lege. Alte prevederi limitau puterile legislative ale suveranului, rezervând această funcţie politică fundamentală unei adunări generale, singura care putea să impună noi taxe şi să aprobe bugetul anual. Câmpineanu punea astfel bazele unei forme ideale de guvernământ, trădându-şi totodată credinţa că ideile şi instituţiile bune puteau transforma societatea şi duce la apariţia unei comunităţi la fel de prospere. Idealismul fervent căruia i-a dat glas a surprins de minune spiritul vremii.

Aspiraţiile generaţiei paşoptiste au reflectat nemulţumirea profundă a tuturor claselor în legătură cu condiţiile politice şi economice existente. Mulţi boieri au contestat stilul autoritarist al domnitorilor şi au încercat să obţină mai multă putere pentru ei înşişi, în vreme ce alţii au militat pentru reforme moderate în agricultură şi în administraţia publică ; clasa de mijloc aflată în continuă creştere era nemulţumită de taxele mari pe care le plătea statului şi de excluderea sa sistematică de la putere ; iar ţăranii erau disperaţi să scape de munca împovărătoare şi de datoriile faţă de moşieri.

Evenimentele din Europa de Vest – răsturnarea de la putere a regelui Ludovic-Filip al Franţei în februarie 1848 şi răspândirea rapidă a revoluţiei la Viena, Buda-Pesta şi în oraşele germane – i-au îndemnat pe intelectualii români la acţiune. Studenţii de la Paris au reacţionat numaidecât şi s-au întors în grabă acasă, la Iaşi sau