la Bucureşti, pentru a sprijini şi, în unele cazuri, a conduce mişcările pentru o schimbare socială şi politică liberală. La Iaşi, la începutul lunii aprilie, boierii şi membrii claselor urbane au întocmit o listă a revendicărilor lor, care includea instalarea unui sistem politic liberal moderat şi măsuri de stimulare a dezvoltării economice. Însă nu intenţionau să răstoarne structurile politice şi sociale existente, adică să devină revoluţionari. În orice caz, experimentul lor a fost de scurtă durată. Domnitorul Mihail Sturdza a răspuns în forţă solicitărilor lor şi, după câteva ciocniri scurte, mulţi reformatori de seamă au fost forţaţi să ia calea exilului.

8. Generaţia paşoptistă din Valahia

În Ţara Românească reformatorii erau mai revoluţionari. Boierii liberali, educaţi în Vest, au condus atacul împotriva vechiului regim, iar în martie C.A. Rosetti, un liberal radical, şi Ion Ghica, liberal moderat, au contribuit la formarea unui comitet revoluţionar care să organizeze o revoltă armată. Nicolae Bălcescu (1819-1852), spiritul revoluţionar din rândul studenţilor români la Paris, s-a alăturat comitetului în aprilie. La 21 iunie, la Islaz, pe Dunăre, aceştia şi-au pus planul în practică, printr-o proclamaţie care le expunea obiectivele. Aceasta a reprezentat apogeul a două idei îmbrăţişate tot mai mult de persoanele educate începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea : aceea că apartenenţa la naţiunea română depindea de etnie, nu de statutul social, şi că Ţara Românească era îndreptăţită prin tratat internaţional să-şi exercite suveranitatea internă şi să fie independentă de dominaţia străină. Comitetul şi-a exprimat intenţia de a respecta toate tratatele existente cu Imperiul Otoman, dar nu îşi putea ascunde ostilitatea faţă de Rusia şi a cerut încetarea regimului instituit prin Regulamentele Organice. Apoi a enumerat principiile pe care intenţiona să le urmeze pentru a imprima ţării un nou curs, amintind de proiectul de constituţie al lui Ion Câmpineanu : drepturi egale pentru toţi cetăţenii, împărţirea echitabilă a îndatoririlor publice prin intermediul unui impozit progresiv pe venit, participare largă în viaţa publică prin extinderea dreptului electoral, libertatea presei, libertatea de expresie şi de adunare, desfiinţarea serviciilor de muncă forţată a ţăranilor cu despăgubirea moşierilor, un sistem educaţional extins şi egal şi învăţământ gratuit pentru toţi în funcţie de capacităţile intelectuale, precum şi anularea rangurilor şi titlurilor nobiliare şi alegerea domnitorului din orice categorie a populaţiei pentru o perioadă de cinci ani.

Proclamaţia de la Islaz era un program tipic pentru intelectualii liberali europeni de la 1848, punând accent pe libertăţile individuale, pe încrederea în instituţiile bune şi pe asigurarea unui rol sporit al cetăţenilor în problemele publice. Însă acestea nu erau simple împrumuturi ale românilor din experienţa europeană occidentală. Se poate observa că principiile pe care comitetul revoluţionar le-a exprimat cu atâta tărie au evoluat pornind de la memoriile boierilor reformatori, de la proclamaţiile lui Tudor Vladimirescu, de la planurile cercului din jurul Daciei Literare şi aspiraţiile boierilor liberali din anii 1840.

Scena principală a fost Bucureştiul, unde, la 26 iunie, paşoptiştii l-au înlocuit pe domnitorul Gheorghe Bibescu cu un guvern provizoriu, alcătuit în bună parte din tineri intelectuali liberali. Noul guvern şi-a propus numaidecât să introducă reforme şi să creeze instituţii noi. Una dintre primele măsuri a fost constituirea unei armate, pentru propria apărare. Guvernul şi-a asumat de asemenea sarcina delicată a reformei agrare, dar, întrucât liberalii şi conservatorii nu reuşeau să se pună de acord asupra măsurilor ce trebuiau luate şi toate taberele se temeau că schimbările rapide ale condiţiilor existente aveau să fie o catastrofă economică pentru ţară, nu s-a realizat nimic substanţial. Nici celelalte încercări de respectare a promisiunilor făcute la Islaz nu au avut mai mult succes. S-a considerat că elaborarea unei legi fundamentale era un prim pas esenţial şi s-a plănuit alegerea unei adunări constituante care să schiţeze o constituţie în locul Regulamentelor Organice. Însă intervenţia externă a pus capăt prematur guvernului provizoriu.

Neînţelegerile sale cu Rusia erau fundamentale şi, în cele din urmă, s-au dovedit ireconciliabile. Ţarul îşi dezvăluise deja intenţia de a menţine protectoratul în principate trimiţându-şi armata peste Prut la 7 iulie pentru a ocupa Moldova. De asemenea, avea de gând să înăbuşe revoluţia din Ţara Românească, dar a preferat să o facă în alianţă cu autorităţile otomane, pentru a evita complicaţiile internaţionale. Guvernul provizoriu a încercat să se ferească de pericolul din Est apelând la ajutorul Franţei şi al Marii Britanii, dar a fost în zadar.

Cooperarea guvernelor rus şi otoman a spulberat speranţa guvernului provizoriu de a supravieţui instigându-şi duşmanii unul împotriva celuilalt. Cu încuviinţarea ţarului, o armată otomană a pătruns în Ţara Românească în septembrie. S-a confruntat cu o rezistenţă aprigă la intrarea în Bucureşti, la 25 septembrie, dar superioritatea numerică şi-a spus cuvântul, iar membrii guvernului provizoriu şi numeroşi susţinători au luat calea exilului. Când autorităţile otomane au părut să renunţe să-i mai urmărească pe revoluţionari, la 27 septembrie, ţarul a dat ordin armatei sale să ocupe Ţara Românească.

Şi în Imperiul Habsburgic, intelectualii români au reacţionat neîntârziat şi entuziast la evenimentele din Europa Centrală şi de Vest din primăvara anului 1848. Dat fiind că vechea ordine se prăbuşea, au fost îndemnaţi la luptă de dorinţa de a atinge ţelurile naţionale îndelung râvnite. Erau liberali, dar vedeau în libertăţile civile şi în instituţiile reprezentative principalele garante ale autonomiei politice naţionale. Aspiraţiile şi succesele lor variau de la provincie la provincie : în Transilvania, aceste aspiraţii se împotriveau eforturilor liderilor maghiari de a uni Transilvania cu Ungaria ; în Banat şi în regiunea învecinată, Crişana, sau Bihor, antagonismul dintre români şi maghiari s-a dovedit mai puţin acut, dar românii s-au opus energic dominaţiei sârbe asupra Bisericii Ortodoxe şi a şcolilor sale ; iar în Bucovina liderii români au încercat să păstreze caracterul etnic istoric al provinciei, dar nu au reuşit să atragă sprijinul Bisericii Ortodoxe sau al masei populaţiei pentru