Revoluţia română de la 1848 din Transilvania a fost, la fel ca în principate, o revoluţie a intelectualilor. Ei au fost cei care i-au formulat ţelurile şi au conceput o strategie pentru atingerea lor. Obiectivele lor îşi aveau rădăcinile în ideile specifice evoluţiei societăţii româneşti în Transilvania, aşa încât au acordat întâietate emancipării naţionale. Însă erau şi idealişti. Credeau cu tărie în progresul omului, în capacitatea lui nemărginită de a-şi îmbunătăţi condiţia prin reformarea instituţiilor. Aidoma omologilor lor din Europa, intelectualii şi-au exprimat încrederea în transformarea rapidă şi glorioasă a societăţii. Însă, după cum avea să o arate cursul evenimentelor, au judecat greşit ritmul schimbării din istorie şi astfel au preconizat moartea vechiului regim înainte ca acestuia să-i sune cu adevărat ceasul.

Liderii români se aflau într-un impas. Pe de o parte, acceptaseră reformele politice şi drepturile civile pe care liberalii maghiari din Ungaria le susţinuseră şi pe care promiseseră să le extindă în Transilvania ; pe de altă parte însă, voiau să asigure existenţa şi progresul propriei naţiuni. Preocupările lor s-au îndreptat imediat către unirea Transilvaniei cu Ungaria, dorită de liberalii maghiari din Transilvania şi din Ungaria. Unii români, în special George Bariţiu (1812-1893), editorul Gazetei de Transilvania, principala voce a intelectualilor români începând cu 1838, erau dispuşi să accepte unirea în schimbul drepturilor politice şi civile şi al garantării limbii şi culturii române. Simion Bărnuţiu (1808-1864), avocat şi apărător dârz al drepturilor naţionale româneşti, a abordat evenimentele complet diferit. A făcut din păstrarea naţionalităţii române chestiunea supremă şi şi-a avertizat compatrioţii să nu accepte unirea înainte să se asigure de drepturile lor depline ca naţiune. A respins promisiunile maghiare de vot universal şi alte libertăţi, deoarece preţul era abandonarea naţionalităţii. A subliniat că aceste beneficii le erau oferite românilor doar în calitate de cetăţeni individuali ai Ungariei Mari, nu de entitate colectivă, de naţiune, cu propriul destin. Astfel, a conchis, libertatea nu avea nicio însemnătate dacă nu era naţională, iar românii puteau spera să-şi păstreze bunul cel mai de preţ – naţionalitatea – doar într-o Transilvanie autonomă, unde reprezentau majoritatea populaţiei.

Toate taberele româneşti au reuşit să se pună de acord asupra principiilor generale şi a unui program de acţiune, pe care le-au prezentat în cadrul unei adunări naţionale organizate la Blaj la 15 mai, la care au participat circa 40.000 de persoane. În fruntea programului lor se aflau o declaraţie a independenţei naţiunii române şi a egalităţii ei cu celelalte naţiuni din Transilvania, alături de promisiunea de a-i apăra drepturile nou-dobândite prin implementarea unui sistem politic bazat pe principiile liberale ale vremii.

Opoziţia română în ceea ce priveşte unirea Transilvaniei cu Ungaria nu a avut succes. La 30 mai, Dieta de la Cluj, dominată de maghiari, a votat copleşitor în favoarea unirii. Începând cu acest moment, relaţiile liderilor români cu autorităţile maghiare s-au degradat treptat. Până în toamnă, Bărnuţiu, Bariţiu şi susţinătorii lor se alăturaseră Curţii de la Viena în vederea contracarării revendicărilor naţionale maghiare. Astfel, românii s-au aflat în poziţia absurdă de a susţine reacţia conservatoare condusă de habsburgi împotriva semenilor liberali, ungurii, din cauza ciocnirii aspiraţiilor naţionale.

De asemenea, românii din întregul Imperiu Habsburgic se mobilizaseră pentru a-şi apăra interesele, iar până la sfârşitul anului 1848 li se alăturaseră românilor din Transilvania ca să ceară Curţii de la Viena să le sprijine programul. Delegaţiile din toate cele trei provincii – Transilvania, Banat şi Bucovina – s-au adunat la Olomouc, în Boemia, unde se stabilise Curtea după o mişcare revoluţionară la Viena. Sub conducerea episcopului Andrei Şaguna, capul Bisericii Ortodoxe din Transilvania, delegaţiile i-au prezentat un nou program naţional împăratului Franz Joseph la 25 februarie 1849, în care solicitau autonomia tuturor românilor din imperiu şi unirea politică într-un „ducat” propriu. Românii nu îşi mai exprimaseră niciodată idealul de solidaritate etnică în cadrul imperiului cu atâta claritate. De asemenea, şi-au semnalat convingerea că federalismul era soluţia problemelor de naţionalitate ale imperiului.

Românii nu au reuşit să-şi îndeplinească obiectivele nici la Olomouc, nici acasă. Curtea de la Viena le-a respins implicit propunerea de unire şi de autonomie în noua constituţie imperială pe care a promulgat-o la 4 martie ; a restabilit teritoriile istorice ale Coroanei şi nu a făcut nicio menţiune la federalism, cu atât mai puţin la drepturi pentru diferitele naţionalităţi. Apoi, în aprilie, i-a prevenit în mod direct pe români să-i rămână fideli împăratului, căci doar aşa aveau să-şi asigure bunăstarea.

Între aprilie şi iulie 1849, într-o încercare disperată de a salva revoluţia liberală şi naţională în Europa Centrală, Nicolae Bălcescu a încercat să obţină o reconciliere a guvernului maghiar, acum independent, de la Buda-Pesta cu românii din Transilvania. S-a întâlnit cu Lajos Kossuth, liderul Ungariei independente, şi cu Avram Iancu, care conducea o forţă militară românească în Transilvania, şi a fost încurajat de disponibilitatea ambelor tabere de a ajunge la o înţelegere. Însă evenimentele de pe câmpul de luptă l-au ajuns din urmă. La jumătatea lunii august, armatele austriacă şi rusească au silit principala armată maghiară să capituleze, iar până la sfârşitul lunii rezistenţa organizată împotriva restauraţiei habsburgice încetase.

Suprimarea Ungariei independente a spulberat speranţele româneşti la un ducat unit, autonom. Alianţa fragilă, făcută de nevoie, dintre români şi Curtea de la Viena, deja tensionată din cauza aspiraţiilor românilor la autodeterminare, pe de o parte, şi a renaşterii imperiale, pe de altă parte, s-a dezintegrat. În Transilvania, numeroşi oficiali austrieci s-au năpustit asupra principatului, înarmaţi cu instrucţiuni prin care să-i redea acestuia cât mai repede statutul de provincie imperială supusă Vienei. Banatul şi Bucovina au trecut printr-un proces asemănător. Pretutindeni, noua birocraţie se aştepta ca românii să redevină supuşii loiali şi anonimi ai împăratului.

O aşa-numită restauraţie a avut loc de asemenea la est şi sud de Carpaţi.