Convenţia de la Balta-Liman (1 mai 1849) dintre Rusia şi Imperiul Otoman a stabilit un protectorat comun asupra principatelor române, Rusia fiind asociatul principal. Cele două puteri au ales noi domnitori – pe Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi pe Grigore Ghica în Moldova – cărora le-au monitorizat îndeaproape activităţile, ca să evite renaşterea liberalismului şi a naţionalismului. Ştirbei era cel mai conservator dintre cei doi şi visa să devină monarh absolut, luminat. Ghica era mai apropiat de agenda liberală moderată din 1848 şi le-a îngăduit unor paşoptişti să se întoarcă din exil şi să deţină anumite funcţii în stat. Ambii domnitori au încurajat dezvoltarea economică şi educaţia şi nu au fost nici pe departe instrumente docile ale politicii ruseşti şi otomane.

O nouă criză internaţională, care a dus la războiul dintre Rusia şi Imperiul Otoman din 1853 şi la implicarea Franţei şi a Marii Britanii un an mai târziu, a adus unirea şi independenţa principatelor mai aproape de înfăptuire decât şi-ar fi imaginat vreodată paşoptiştii. Deşi puterile intenţionau să soluţioneze problemele create de Războiul Crimeei în interesul lor, acum, pentru prima dată în cursul unei negocieri internaţionale moderne, românii jucau un rol însemnat în trasarea viitorului lor.

Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, pe care cei trei aliaţi victorioşi l-au impus Rusiei la sfârşitul războiului, a afectat în mod decisiv soarta politică a principatelor. Deşi au rămas sub suzeranitate otomană, acestea au beneficiat de supravegherea colectivă a puterilor, care au interzis oricărei puteri să intervină în chestiunile lor interne. Toţi semnatarii, inclusiv Imperiul Otoman, au recunoscut independenţa administrativă a principatelor, dreptul fiecăruia de a menţine o armată naţională, de a legifera şi de a se implica liber în comerţ cu alte ţări. Puterile au creat o comisie specială de anchetă care să meargă la Bucureşti să strângă informaţii şi să facă recomandări cu privire la viitoarea formă de guvernământ din principate. Abătându-se izbitor de la tratamentul obişnuit al principatelor, puterile au îngăduit alegerea unei adunări consultative speciale, o aşa-numită adunare ad-hoc, în fiecare principat, care avea să informeze comisia cu privire la opinia publică despre toate aspectele importante. Toate informaţiile astfel obţinute aveau să fie prezentate în cadrul unei conferinţe a puterilor la Paris, unde deciziile finale urmau să fie luate şi comunicate principatelor sub forma unui decret promulgat de sultan.

Decisiv pentru viitorul curs al relaţiilor româno-ruse a fost articolul Tratatului de la Paris prin care Rusia ceda Moldovei trei judeţe din sudul Basarabiei. Teritoriul respectiv se întindea pe doar 5.000 de kilometri pătraţi şi avea o importanţă economică modestă. Dar Rusia nu mai era mărginită de Dunăre şi, cel mai important, ţarul a luat pierderea acestui ţinut ca pe un afront personal, fiind hotărât să-l recupereze.

Cedarea de către Rusia a sudului Basarabiei către Moldova a tensionat şi mai mult relaţiile româno-ruse. Deşi protectoratul din anii 1830 şi 1840 şi rolul în suprimarea mişcărilor liberale din 1848 erau cauzele imediate ale animozităţii faţă de Rusia, nici moldovenii şi nici valahii nu se împăcaseră cu anexarea Basarabiei din 1812. Boierii şi intelectualii erau dureros de conştienţi de rusificarea continuă la care regimul autoritar, centralizator supusese Biserica Ortodoxă, educaţia şi viaţa culturală, dar nu puteau revoca integrarea provinciei în Imperiul Rus.

Harta 5. România şi Transilvania după 1856

Deciziile luate la Paris au stimulat activităţile celor care cereau unirea principatelor. La Iaşi şi Bucureşti, aceştia şi-au mobilizat febril susţinătorii, în aşteptarea alegerilor pentru adunările ad-hoc. Erau însufleţiţi de revenirea mai multor paşoptişti din exil, îndeosebi a radicalilor liberali C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu. În ciuda ostilităţii Austriei şi Imperiului Otoman şi a tacticilor obstrucţioniste ale caimacamilor, regenţii temporari care îi înlocuiseră pe Ştirbei şi pe Ghica, unioniştii au câştigat alegerile pentru adunările ad-hoc în ambele principate. Cele două adunări s-au reunit în octombrie 1857 şi au emis hotărâri ce revendicau unirea şi autonomia, precum şi o garanţie colectivă a noii ordini din partea puterilor. În ambele adunări, majoritatea a adoptat o poziţie liberală în chestiuni precum drepturile civile fundamentale şi reforma guvernamentală, dar nu s-a arătat dispusă să se implice în experimente sociale precum reforma agrară. Adunarea valahă şi-a încheiat lucrările la 22 decembrie 1857, iar cea din Moldova la 2 ianuarie 1858.

Centrul atenţiei s-a mutat la Paris. La 7 aprilie 1858, potrivit instrucţiunilor, comisia de anchetă a înaintat puterilor raportul privind dorinţele exprimate de români în adunările ad-hoc. După îndelungi dezbateri, puterile au semnat Convenţia de la Paris din 19 august, al cărei principal scop era înzestrarea principatelor cu o organizare politică definitivă. Deşi nu au unit principatele, menţinând suzeranitatea otomană, puterile au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, cum erau numite acum, să se administreze liber şi fără intervenţia guvernului otoman. Trebuiau să plătească în continuare tributul, iar domnitorii erau învestiţi de sultan, dar toate părţile semnatare ştiau că aceste obligaţii deveniseră simple formalităţi. Cu toate acestea, convenţia a fost mult mai mult decât un tratat care reglementa statutul internaţional al principatelor. Expunând drepturile fundamentale ale cetăţenilor alături de atributele şi îndatoririle liderilor politici, convenţia dobândea valoare de constituţie, iar cei care o schiţaseră împărtăşeau cu siguranţă ideile liberale pe care le întâlniseră la Bucureşti. Aşadar ea asigura : o adunare legislativă pentru fiecare principat, aleasă pe şapte ani, şi o Comisie Centrală, care se reunea periodic la Focşani, la graniţa dintre Moldova şi Ţara Românească, pentru a analiza legile de interes comun ; un domnitor pentru fiecare principat, care avea să fie ales de adunare pe viaţă ; un consiliu de miniştri care să răspundă în faţa adunării ; armate naţionale separate, dar cu un singur comandant suprem, numit alternativ de către