cei doi domnitori ; inamovibilitatea judecătorilor şi independenţa lor faţă de puterea executivă ; şi o Curte de Casaţie comună la Focşani. De asemenea, convenţia anula rangurile şi privilegiile boierilor şi proclama egalitatea în faţa legii şi principiul ocupării funcţiilor publice de către orice cetăţean, în funcţie de merite. Însă impunea standarde de proprietate atât de înalte pentru vot, încât numărul alegătorilor era limitat la câteva mii de persoane, îndeosebi moşieri şi marea burghezie. Dreptul electoral restrictiv era contradictoriu, deoarece era limpede că împiedica adoptarea reformelor economice şi politice liberale, în special o nouă lege de reglementare a relaţiilor dintre moşieri şi ţărani, pe care convenţia însăşi o recomandase ca urgentă. În sfârşit, până la alegerea domnitorilor, puterile au lăsat cârma fiecărui principat în mâinile unei comisii provizorii cu trei caimacami.

Principala funcţie a comisiilor provizorii era monitorizarea alegerii noilor adunări legislative, care urmau să aleagă domnitorii. În urma campaniei electorale energice din Moldova a fost aleasă o adunare favorabilă unirii. Existau numeroşi candidaţi la funcţia de domnitor, însă în cele din urmă liberalii au avut câştig de cauză, asigurând alegerea unui paşoptist, Alexandru Ioan Cuza, susţinător al unirii, la 17 ianuarie 1859. În Ţara Românească adunarea era dominată de conservatori, însă aceştia erau profund dezbinaţi. Când a devenit evident că nicio facţiune nu îşi putea alege propriul candidat, reprezentanţii au decis să-şi dovedească sprijinul în favoarea unirii alegându-l ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza. Votul din 5 februarie i-a fost acordat în unanimitate. Drept urmare, românii înfăptuiseră de facto singuri unirea, respectând cerinţele Convenţiei de la Paris.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, 1859-1866

Noul domnitor al Principatelor Unite provenea dintr-o familie de nobili ce deţinuseră funcţii importante în administraţia centrală şi regională a Moldovei începând cu secolul al XVII-lea, dar care nu fuseseră mari boieri. Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 şi, la fel ca mulţi alţi băieţi din clasa sa, urmase cursurile unei şcoli franceze cu internat din Iaşi, iar apoi fusese trimis la Paris ca să-şi desăvârşească studiile. Acasă, a participat la mişcarea reformatoare de la Iaşi din 1848 şi a fost exilat pentru o vreme. În anii 1850 a ocupat diverse funcţii administrative şi a avansat treptat în grad în cadrul armatei. La momentul în care a fost ales domnitor era comandantul armatei moldoveneşti. A fost ales, fără îndoială, datorită serviciului său patriotic îndelungat, poziţiei sale unioniste consecvente şi ideilor politice şi sociale liberale, deşi nu radicale.

Puterile s-au reunit cum se cuvine la Paris pentru a analiza întorsătura evenimentelor. Deşi Austria şi Imperiul Otoman au avut obiecţii, puterile în ansamblu nu erau dornice să redeschidă „problema românească” şi, la 7 septembrie 1859, au acceptat dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. În realitate, şi-au dat seama că mişcarea spre unirea Moldovei cu Ţara Românească era ireversibilă.

Recunoaşterea finală a unirii principatelor necesita mai multe negocieri ale puterilor cu Imperiul Otoman. Însă cursul evenimentelor din principate a asigurat rezultatul, întrucât instituţiile şi serviciile publice din cele două ţări au fuzionat. Armatele lor fuseseră deja unificate sub un comandant unic. Acum moneda, liniile de telegraf şi serviciile vamale s-au contopit la rândul lor. Autorităţile din cele două capitale au menţinut legătura unele cu altele fără să mai treacă prin miniştrii străini, iar Comisia Centrală de la Focşani a lucrat cu înfrigurare să unifice legile şi procedurile administrative.

Recunoaşterea formală a unirii de către marile puteri nu a întârziat. La Conferinţa de la Constantinopol l-au convins pe sultan să emită un firman în acest sens la 4 decembrie 1861. Alexandru Ioan Cuza s-a mişcat rapid pentru a profita de momentul prielnic, proclamând în data de 23 desăvârşirea unirii. Ultimul act al creării noului stat unificat a fost Legea din 21 februarie 1862 care dizolva Comisia Centrală de la Focşani. Numele de „România”, folosit frecvent, deşi nu oficial, în anii 1850 pentru a face referire la un stat unit între Marea Neagră şi Carpaţi, a devenit acum numele comun pentru Principatele Unite şi, începând cu 1862, a fost utilizat în actele oficiale ale ţării.

9. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza

În perioada critică dinainte şi după unirea administrativă a principatelor s-a conturat treptat un sistem politic modern. Au fost create instituţiile unui stat naţional, care înlocuiau suprastructura bazată pe monopolul de putere al unei singure clase, boierii. Partidele politice, pe atunci în curs de formare, au devenit mecanismul indispensabil al funcţionării acestor instituţii, iar fluxul liber de idei a servit drept un puternic catalizator al schimbării. Gândirea politică, anterior reprimată sau cenzurată, a ieşit la suprafaţa vieţii publice în toată vitalitatea sa, indivizii şi grupurile exprimându-şi cu tărie preferinţele. La rândul său, ciocnirea ideilor i-a încurajat pe cei cu opinii similare să se unească, să apere principii înalte şi să atingă obiective economice şi sociale mai practice. Convingerea lor că reuşita avea să depindă de consecvenţa gândirii şi de unitatea ţelului a dus în cele din urmă la formarea partidelor politice şi la apariţia sistemului de partide.

În general, principalele două tendinţe politice din timpul domniei lui Cuza au fost liberalismul şi conservatorismul. Primul reprezenta o sinteză a ideilor boierilor reformatori din perioada Regulamentelor Organice, a ideologiei de la 1848 şi a aspiraţiilor mai radicale de la sfârşitul anilor 1850. Majoritatea liderilor liberali luptaseră pentru reformă în 1848 şi au acceptat schimbarea economică şi socială ca făcând parte din ordinea firească a lucrurilor. Pe de altă parte, conservatorismul moştenea tradiţiile şi privilegiile epocii de dinainte de 1848. Reprezentanţii săi erau dornici să menţină structurile sociale şi economice, să restrângă dreptul la vot şi să rezerve funcţiile publice moşierilor. Liberalii moderaţi şi radicali se orientau în general spre Europa Occidentală pentru un model de progres economic şi politic,