Așadar, pot să mă bazez cu siguranță pe-un lucru, ș-anume că atunci cînd mă voi duce s-o văd pe Paulette Benito – și nu-ncape-ndoială c-am să dau ochii cu dama asta – ea mă va aștepta bine pregătită. Mă prind pe-un whisky sec contra tuturor cantităților de bere din Brooklyn că Fernandez sau altcineva o va preveni că mi s-a pomenit de numele ei și că se poate aștepta ca micu’ Lemmy să vină s-adulmece p-acolo. Ei bine, poate c-au nimerit-o cu asta, numa’ c-am s-adulmec într-un fel la care nu se vor aștepta.

Personal, cred că indivizii care trag sforile-n afacerea asta fac o mare greșeală, ș-am să vă spun eu care. Greșeala lor e că pun accentu’ prea mult pe moartea lui Granworth Aymes. Ei consideră evident că, dacă decesul ăsta poate fi pus în spinarea cuiva și încadrat la „omor”, eu am să cred că, oricine l-ar fi săvîrșit, va răspunde și pentru falsuri. Ei se-ncăpățînează să creadă că ideea asta le oferă calea cea mai ușoară pentru a scăpa de afacere. Numai că în privința mea au greșit-o. Pen’că eu niciodată nu merg pe căile cele mai ușoare; și dac-am marcat un punct în cîteva cazuri grele din trecut, e tocmai pentru că nu mă dau bătut și stau de vorbă cu oamenii fără ca să mă las impresionat de mersu’ lucrurilor. Am descoperit că-i grozav să stai de vorbă cu niște oameni care pot fi certați cu legea, în special dacă le spui adevăru’. Mai devreme sau mai tîrziu vor încerca o figură foarte tare ce nu va rezista la verificare, ș-atunci ai pus mîna pe-un fir.

Și după cum v-am mai spus înainte, principala problemă de care mă ocup e treaba cu falsurile. Chestia decesului nu mă interesează nici cît negru sub unghie. Am să vă spun de ce. Tipii mor întruna sau reușesc să se lase omorîți într-un fel sau altu’ și-i bine să pui mîna pe indivizii care poartă vina. În același timp un tip ca Aymes în plus sau în minus n-are prea mare importanță da’ o mare organizație de falsificatori contează enorm și cred că individu’ care-a putut fi destul de bine organizat ca să tipărească obligațiuni de stat false în valoare de două sute de mii de dolari merită puțină atenție din partea Unchiului Sam. Chiar dacă Henrietta a cumpărat obligațiunile alea false de la vreo bandă de falsificatori, sau a comandat să-i fie confecționate, judecata rămîne-n picioare. Trebuie să-i prindem, pentru că lucrează mult prea bine. Pînă și directoru’ băncii era cît pe ce să se lase păcălit, iar Metts mi-a spus că n-a văzut niciodată o lucrătură atît de grozavă.

Arunc o privire spre Henrietta și-i zîmbesc. Tocmai cîștigase un pot și greblase vreo cincizeci de dolari. Îmi răspunse c-un zîmbet prietenos și cum o privesc pe dama asta, care șade-acolo zîmbind, în timp ce cu de-getele ei drăguțe adună fisele, simt o plăcere clasa-ntîi.

Vă spun că-i o bucățică excepțională. Pe umeri poartă un fel de mantou mic și vaporos. E făcut din șifon sau așa ceva și ori de cîte ori își mișcă brațu’, merită să privești.

Se ridică. Apoi îi dă fisele lui Periera și tipu’ i le plătește dintr-un teanc de bancnote pe care le scoate din buzunar, în timp ce ea se uită la Maloney. Acesta ridică privirea curios, ca și cum ar întreba-o dacă dorește ceva, iar ea dă ușor din cap ș-aruncă repede o privire-nspre mine, ca și cum ar fi vrut să spună că dorește ca el să stea la o parte, pentru c-ar avea alte gînduri în legătură cu mine sau ceva-n genul ăsta. Eu mă prefac că privesc jocu’ și că n-am observat nimic.

Apoi ea vine către mine.

— Mă-ntreb dacă domnul Lemuel H. Caution, asul detectivilor, e dispus s-ajute o femeie la nevoie și s-o conducă acasă, spune. Sau poate că-i prea ocupat?

Am priceput. Cînd Maloney a ridicat privirea, de fapt a fost un fel de-a-ntreba dacă s-o conducă acasă, iar ea i-a făcut semn c-avea de gînd să-mi ceară mie acest serviciu. Cred că intenționează să-ncerce ceva.

Îi răspund c-un zîmbet pînă ta urechi.

— Fără-ndoială, Henrietta, zic, și nici măcar n-am să-ți cer să umbli pe jos. Dorești să te duc cu mașina la ferma aia unde locuiești?

Spune că da și le urez tuturor noapte bună, apoi cobor scările-n urma ei. Așteaptă la intrarea principală pînă cînd aduc mașina din spate, se urcă ș-o pornim.

Pe cer e o lună ca la teatru, și cînd pornesc mașina se produce un curent de aer care-mi aduce un iz de parfum de garoafe cu care se dă ea, și-ntotdeauna am avut o slăbiciune pentru garoafe. Numai că nu un parfum greu, ci unu’ plăcut și suav, dacă pricepeți ce vreau să apun. Îmi amintește de noaptea cînd i-am percheziționat camera și m-a izbit pentru prima oară aroma asta. Mi-aduc aminte de șiru’ de pantofi și cizme de călărie și deodată-mi vine o idee strașnică. Îmi vine ideea c-a început să mă intereseze mult prea mult dama asta și c-aș face mai bine să mă feresc, ca să nu cad pe bec tocma-ntr-un moment cînd sînt pe punctul de-a face o captură.

Și asta, trebuie să vă spun, e una din puzderia de necazuri pe care trebuie să le-ndure un copoi. Orice fel de polițist, fie federal, de stat, sau local, are de furcă-ntotdeauna cu dame grozave. De ce? Păi, pentru că-ntotdeauna damele grozave-s alea care se bagă-n încurcături. Ce, ați auzit vreodată de vreo damă urîtă amestecată într-o chestie oarecare? Căci, dacă omu’ are-o slăbiciune pentru o linie elegantă, o voce plăcută, ș-o pereche de glezne sculptate cu finețe, e clar ca bună ziua că trebuie să se ferească dacă vrea ca mintea să n-o ia razna de la treburile care-l preocupă.

Ea deschide conversația.

— Jim Maloney trebuia să mă conducă acasă, spune, dar m-am gîndit c-aș prefera s-o faci dumneata. Am vrut să mă-ntorc cu dumneata.

Zîmbesc.

— Știu, îi