e atît de prețioasă încît e dispus să facă toate compromisurile pentru a și-o salva, nu știu, exclama tare Petrică Nicolau, furios. Poate crede mai mult decît alții că viața e prețioasă în sine, mai mult decît toate valorile spiritului? Că poți trăi și într-o grotă, numai să trăiești? Că demnitatea, idealurile, libertatea, mîndria de a fi om vor renaște și că numai cine există mai poate să renască, în timp ce un mort e mort de-a binelea și nu mai are cum să recucerească aceste valori? Poate că are dreptate, fără să putem afirma că atunci cînd a putut să ia arma în mînă n-a ezitat s-o facă, ba chiar a făcut-o bine, punînd în vigoarea luptei și viclenia și toate armele unei inteligențe ascuțite, diplomația abilă, trădarea la timp a vechiului aliat și alăturarea de altul nou, mai puternic. Astfel i-am bătut pe turci, pe poloni, pe unguri, pe tătari și am fost bătuți de aceștia, însă am existat și mulți s-au trezit astăzi în timpurile moderne uluiți că un popor tînăr a apărut în Europa, dar a cărui bătrînețe, al cărui trecut crîncen nu le cunoaște nimeni, iar alții ne contestă drepturile.”

Ajuns la astfel de tiradă, Petrică Nicolau își ridică nasul său fin în aer și indignarea făcu să-i apară pe chip o expresie surprinzătoare de noblețe care mă împiedică să mai rîd de misterioasa sa iritare care rar îl slăbea. Ideea lui fundamentală pe care o formula cu claritate era că am putea fi un mare popor dacă am scăpa de lichele și de lichelism și am învăța să renunțăm la stupidul nostru humor. „Dimpotrivă, i-am răspuns, humorul ne salvează. A ști să rîzi în clipe tragice înseamnă a stăpîni tragicul.” „Da, mi-a replicat el, și a evita astfel măreția și a cădea în trivial. Se spune că un arhitect neamț, prieten cu Carol I, după ce a stat vreo zece ani la noi și a construit cîteva edificii frumoase, i-a cerut regelui permisiunea să se întoarcă în Germania. De ce, Franț, l-a întrebat suveranul, nu-ți place țara asta? Maiestate, i-a răspuns arhitectul, țara e frumoasă, oamenii veseli, femeile atrăgătoare, dar prea mult p… mo-ti! Adică cum? s-a mirat regele. Păi, i-a explicat neamțul, deraiază un tren, morți, răniți, românul zice p… mo-ti! Secetă, inundații, incendii, p… mo-ti! Prea mult p… mo-ti! Suveranul a rîs și el, cum rîzi și tu acuma…”

Într-adevăr, rîdeam, în timp ce prietenul meu n-avea nici un chef, el își trăia ideile cu intensitate, ai fi zis că spiritul său nu cunoștea relaxarea, această stare care ne apropie de contemplare, fără de care n-am mai putea vedea cerul minunat, norii de pe el și chipul frumos al unei fete. Chiar mă întrebam în clipa aceea cum trăia el cu soția lui, cum arăta, dacă iritarea ceda și cunoștea clipe de destindere.

Capitolul IV

Abordă el însuși acest subiect chiar atunci cînd eu, deși îl ascultam cu atenție, nu mă putui stăpîni să nu întorc capul după o siluetă, une passante, cu splendide picioare în cizme de iarnă, picioare vizibile doar între haina de blană și negrul acestor cizme elegante, ah, picioare care parcă mă orbiră pentru o clipă. Dar și chipul era frumos, văzut într-o străfulgerare, zîmbitor, cu gene mari, care clipiseră o dată în timp ce fulgi de zăpadă îi cădeau chiar în ochi… Ca și pe poetul damnat, mă stăpîni un sentiment brusc de melancolie că ea a trecut și n-o voi mai vedea niciodată, trecătoarea iubită cu un destin necunoscut… Jamais! Se pierdu în mulțimea care umplea strada într-un du-te-vino neîncetat… „E nevastă-mea! spuse atunci prietenul meu, uluindu-mă. Și își ridică spre cerul plumburiu chipul său mic, deodată disprețuitor și îndîrjit. E ora cînd știe că eu vin acasă și cu toate astea nu sînt niciodată sigur dacă mă așteaptă sau nu. Și niciodată nu știu dacă, așteptîndu-mă, o să-mi înghit în liniște borșul nenorocit pe care mi-l servește în farfurie, sau dacă există sau nu acel borș, deși îi plătesc o servitoare care să-l gătească.”

Aproape că nu auzii aceste cuvinte care mă introduceau deodată, fără ocolișuri și fără falsă discreție, în viața intimă a prietenului meu. Mai tîrziu aveam să cunosc și eu această stare în care un bărbat își dezvăluie relațiile cu soția fără să-i mai pese că aceste relații ar trebui să rămînă secrete. Secretul, credem noi, învăluie ca un abur misterios o căsătorie fericită, fără să ne dăm seama că fericirea e un secret comun care nu miră pe nimeni, numai nefericirea trebuie cu adevărat ascunsă, ca și cînd ar fi o rușine să fii nefericit și s-o declari! Or, tocmai de asta nu ne mai pasă. Eram consternat, nimeni din școală nu aflase pînă atunci ceva despre felul cum trăia profesorul Nicolau cu soția lui, adică nu se șoptise nimic, să zicem, despre vreo trădare sau despre vreun scandal… Îi cîștigasem eu deplina încredere ca să se destăinuiască astfel? Sau nu-i mai păsa? Da, aveam să aflu și eu mai tîrziu: apare o perioadă în viața unui cuplu, cînd conflictul interior sparge cadrele vieții în doi și se revarsă în viața din afară din pricina intensității insuportabile la care sînt supuși cei în cauză; nu eram atît de prieten cu Petrică, adică prietenia noastră era prea proaspătă ca să-i devin confident. Și apoi întîlnirea noastră cu ea… Soții nu numai că nu schițară gestul de a se opri și a schimba măcar cîteva cuvinte de formă, cum obișnuiesc chiar cei în conflict, dar nici măcar nu se salutaseră. Brusca destăinuire a prietenului meu nu avea însă în ea ceva acut, părea ceva cronic, n-aș fi zis că dezvăluia o ceartă recentă care ar fi putut explica o astfel de înstrăinare. În același timp ea se arătase zîmbitoare, parcă fericită sub ninsoarea care cădea peste noi și peste oraș. Da, avea pe chip un surîs parcă de beatitudine și în ochi o sclipire enigmatică. Pe atunci însă