nu știam nimic despre viața cuplurilor și în clipa aceea am gîndit că fără îndoială el îi purta pică pentru ceva, se certaseră și desigur, cum el era ușor de jignit, ea îl jignise, nu în sensul că nu era sigur de borșul zilnic sau de prezența ei acasă (lucru care putea fi adevărat, dar cu care el se obișnuise), ci îl jignise în personalitatea și în orgoliul lui, unde era atît de vulnerabil. „Lasă, Petrică, i-am spus, nu mai fi și tu atît de susceptibil…”, gîndind, cînd ai o soție atît de frumoasă, astea sînt fleacuri pe lîngă fericirea de a te culca cu ea în pat… „Nu sînt măgar, zise el, să nu fiu susceptibil, cu toate că și măgarul rabdă să-i pui tot felul de poveri în spinare, dar nu uită că i le pui și cînd te aștepți mai puțin aruncă și poveri și tot și îți aplică și două copite în cur, dacă nu și mai rău. Un om e un om, continuă el parcă rănit iremediabil în înalta sa concepție despre ființa umană, dacă nu respecți un om, atunci ce mai respecți? Nu te înjosești și pe tine însuți în clipele acelea? Ea nu are nici cea mai elementară noțiune despre respectul reciproc, fără de care… totul se duce dracului”, exclamă deodată prietenul meu atît de scîrbit și cu atîta lehamite încît de simpatie pentru el îl apucai de braț și izbucnii în hohote înalte de rîs. Astfel era pe atunci natura mea primitivă, nefericirea cuiva, bine exprimată și sinceră, îmi stîrnea rîsul spontan, irepresibil, așa cum ni se întîmplă să izbucnim în rîs cînd cade cineva din tramvai sau e stropit cu noroi de sus pînă jos de un automobil. Desigur, în forul meu interior eram încredințat sau doream ca rîsul meu să-l antreneze și pe celălalt și să vadă și el că, iată, se putea rîde de comedia umană, nu trebuie niciodată să iei lucrurile în tragic, mai proprie îi e omului înclinarea spre rîs, starea de inocență… uitați-vă la copii, unul îl pune pe altul jos, îl gîtuie, îi trage pumni în cap, îl gheruie pe față, apoi se ridică amîndoi, și cel lovit, te uiți la el că deodată surîde ca un prost… Ei bine, nu e prost deloc, ci doar e curat, neatins de trufie, de sentimentul umilinței… Nu i s-a întîmplat nimic, iată, e tot ceea ce simte el în clipa aceea. Firește, viața nu e o joacă de copii, dar mai întîi de ce n-ar fi? Nu sîntem noi toți copiii pămîntului? Și apoi cine le-a spus oamenilor că trebuie să rămînă înlănțuiți de cei cu care se află în stare de conflict? „Păi, Petrică, i-am spus, e foarte simplu, nu ești sigur că o găsești acasă, nu te mai duce nici tu la ora aceea acasă, nu ești sigur de borșul tău, dă servitoarea0 afară și mănîncă-l la restaurant!…”

La aceste cuvinte prietenul meu se înfundă pentru prima oară într-o tăcere însingurată și orgolioasă pe care n-o mai rupse pînă ajunserăm în dreptul casei mele. Îmi veni o idee: să urce la mine și să luăm masa împreună. La ora aceea, unu și jumătate, cînd ne întorceam noi de la școală, mă aștepta totdeauna mama cu masa pusă, iar la trei era acasă și îl aștepta pe tata. Pentru seara îmi lăsa ceva ușor de încălzit, sau îmi ajungea un sandvici cu unt și brînză, sau jambon, un pahar cu lapte…

Petrică acceptă. Apartamentul meu de două camere era confortabil, deși încă sărac mobilat. „Fă-ți totul singur”, îmi spusese tata, deși avea ceva bani și deși vedea cum de la o lună la alta se devalorizau, ajunsese o pereche de pantofi să coste aproape cît un salariu de-al său de altădată. Îmi cumpărasem strictul necesar, mobilă de ocazie, un divan-studio, un birou, o masă și cîteva scaune. Cărțile îmi stăteau încă îngrămădite pe lîngă pereți.

Băurăm cîte-o țuică și mama ne servi ciorbă de purcel ardelenească și tocană cu mămăligă. Cartelele de pîine aduseseră pe țărani în piață cu mălai. Apoi la cafele mama ne părăsi. Nu fumam niciodată dimineața, iar Petrică era doar fumător de ocazie. Aprinserăm țigări.

„…Iar Marghiloman spunea, în legătură cu neseriozitatea noastră, reluă Petrică revenind la ceea ce discutaserăm înainte de întîlnirea cu nevastă-sa, că în România n-ai nici o plăcere, nici măcar pe aceea de a avea un adversar, fiindcă dacă îl învingi, trece de partea ta… Abia dacă voi, ardelenii, sînteți mai fermi… Dar n-o să mai conteze… Să-ți dau să citești ce scrie Charles Maurras despre ceea ce ne așteaptă pe noi, intelectualii, ceea ce ne rezervă adică nouă revoluția proletară. Vom fi puși la coadă. Gînditorii, oamenii de cultură, nu vor avea acces la putere și în general li se va refuza orice încercare de a gîndi altceva decît ceea ce a gîndit deja Marx. Întreaga gîndire a umanității va fi reanalizată prin această prismă și în acest sens vor avea și ei ce face, sau cum spuneți voi, ardelenii (Petrică era regățean), or să aibă de lucru «cît îi hăul», cu iluzia că înseamnă și ei ceva. Nici vorbă, Marx a fost un mare om și în forul lor interior nu se vor simți umiliți că nu li se va da voie să se abată de la litera lui. Se vor crea institute speciale de cercetări filozofice și sociologice și vor fi vîrîți în ele toți, să le treacă apetitul că ar putea face și ei politică cum au făcut Bălcescu, Titu Maiorescu, Petre Carp sau Kogălniceanu. Iar un nou Nicolae Iorga sau un nou Octavian Goga vor trebui să-și pună pofta în cui. Cel mult funcții de decor. Li se va lăsa doar libertatea să se mănînce între ei, pe-acolo prin acele institute, ba chiar vor fi încurajați, cu instinctul sigur al conducătorilor de totdeauna, să-și sape reciproc autoritatea, firește pînă la o anumită limită, căci vor avea nevoie să existe totuși valori pentru a exalta noile idealuri. Cei cu adevărat neliniștiți de soarta culturii,