înfuriase, o înjurase atât pe ea cât şi pe sfânta vineri şi spusese că da, să fie păcatul lui, să-l muncească pe el dracii pe lumea ailaltă, dar până una-alta să pună muierea mâna şi să pregătească pământul, să n-aştepte să pună el mâna pe vreun retevei. A doua zi cel mai mic dintre copii, o fetiţă, începu să se plângă de o zgârietură la picior căpătată pesemne în timpul când frământase pământul, dar nu se sinchisi nimeni, asemenea zgârieturi căpătau copiii aproape în fiecare zi. În noaptea următoare însă, fetiţa avu un somn chinuit, iar femeia se deşteptă îngrozită şi povesti bărbatului că a visat-o pe sfânta vineri ameninţând. Copilul muri în călduri mari şi Busuioc se înspăimântă şi începu să se ducă la biserică. în timpul liturghiei stătea smerit şi tot timpul se închina. Când preotul pomenea de focul gheenei gemea înfricoşat şi înteţea crucile frângându-şi grumazul. Ţinea tot timpul în mână un busuioc, din clipa când ieşea pe poartă, cât dura slujba, şi până se întorcea acasă. Cu timpul i se uitase numele adevărat în schimbul poreclei de Busuioc, de la floarea aceasta care cu vremea nu se mai ştia dacă mirosul ei fusese de totdeauna acelaşi şi fusese doar aprobat de biserică, sau floarea însăşi îşi schimbase mirosul în nările oamenilor, amintindu-le de slujba din altar şi de icoanele de jur-împrejurul cărora era pus în cununi groase.

  Echipa mergea înainte prin noroi în frunte cu Maxim şi primii pe la care trecură, avizaţi pe căi simple că se apropie comisia, lăsară muierea singură acasă şi se pitiră prin vecini. Maxim se supără:

  — Indiferent pe cine găsim, stăm şi cercetăm, hotărî el. Aşa nu se poate, ţăranul nostru crede el că poate să înşele statul. Nu există, legea e lege şi gata.

  Maxim spusese „ţăranul nostru”, deşi continua să fie şi el tot ţăran, cultiva cereale ca toată lumea. Fiind însă electricianul comunei, începuse pesemne să-i placă să se detaşeze…

  În curând se opriră în faţa altei porţi. Bilă ridică ciomagul şi enervat că nu găsiseră până acum pe nimeni acasă, lăsă modestia aceea a lui falsă la o parte şi bătu autoritar în ulucă. Uitase că nu mai avea acest drept.

  — Ia uite al dracului cum bate! zise Maxim. Ia nu mai bate aşa, dom’le Bilă, că nu eşti stăpân pe curtea omului, îi şi spuse direct. De altfel dumneata n-ai ce căuta în echipă, mai bine ţi-ai vedea de situaţie…

  Dar Bilă nu pricepu sau se făcu că nu pricepe, şi nu se opri din bătut, în ograda omului nu se vedea nimeni. De undeva din fundul curţii ieşi un dulău roşcat, mare cât un viţel, care numaidecât se avântă înainte, şi începu să se arunce asupra porţii. Oricare alt gard s-ar fi prăbuşit, afară de acesta care avea uluci groase din lemn de fag, bătute bine în cuie. Dulăul se zbuciuma şi se izbea neîncetat, încercând rezistenţa porţii din toate părţile. Totuşi el nu era prea îndârjit, hămăia şi făcea salturile sale cu oarecare indiferenţă.

  — Hai, mă, du-te dracului, zise Enache confidenţial, adresându-se câinelui. Bă Gheorghe! Gheorghe!

  Iată că stăpânul casei ieşi în bătătură. Era un om scurt şi îndesat, cu umerii puternici, parcă n-avea gât. Ar fi fost greu de spus că exista ceva binevoitor în înfăţişarea sa, totuşi deschise poarta în grabă şi se îndeletnici grijuliu cu alungarea cât mai departe a dulăului. Chiar întârzie puţin cu această treabă lăsându-i pe membrii comisiei să intre singuri în casă.

  — Gheorghe crede că o să-l scape câinele din încurcătură, zise Mantarosie.

  — Hai, mă Gheorghe, treci încoace la raport, zise Enache tare, prefăcându-se autoritar.

  Gheorghe se grăbi să le deschidă uşa casei şi se prefăcu că nu pricepe gluma sau poate chiar nici n-o pricepu.

  — Cum să nu, dar nu ştiu pe unde or fi, unde le-o fi pus muierea aia! Zina (staţi jos! stai jos, Enache!), unde ai pus alea?

  În casă nu era nimeni, dar Gheorghe avea două odăi. Zina nu răspunde, probabil că nu auzise şi atunci Gheorghe se grăbi să iasă. Toţi membrii echipei stăteau în picioare, nimeni nu se aşeză. Erau cam stingheriţi. Când Gheorghe ieşi s-o caute pe Zina, Mantaroşie se luă după el.

  — Zino, unde ai pus, fă, alea de la maşină? spuse Gheorghe din tindă, nevroind să intre în cealaltă odaie.

  Mantaroşie nu se sinchisi, apăsă pe clanţă şi pătrunse dincolo lăsând uşa deschisă. Acolo, muierea lui Gheorghe stătea pe un scăunel şi tăia dintr-o oaie răstignită, făcută pastrama. De alături, de pe plita de tuci ieşea un miros greu, dar aţâţător de carne friptă. Pe pat, un copil de vreo patru ani, cu burta goală, mânca dintr-o strachină pastrama din asta cu mămăligă. Muierea îşi ridică fruntea. Era tânără, în plină înflorire; avea nişte ochi mari şi frumoşi, negri şi sprâncenaţi. Copilul nu semăna cu ea, semăna cu tatăl, său, trunchios şi fără gât, cu privirea bănuitoare şi închisă.

  Echipa veni în urma lui Mantaroşie. Gheorghe întrebă din nou muierea, iar aceasta îi răspunse că nu ştie, el ştie, să caute acolo în chichiţa lăzii, acolo sunt toate hârtiile.

  — Nu e nevoie, spuse Mantaroşie, ştim precis. Ai de dat o sută douăzeci de kilograme de grâu şi două sute de porumb restanţă din anul trecut.

  — Floarea-soarelui a dat? întrebă Maxim.

  — Am dat. Am dat. Floarea-soarelui am dat, se grăbi Gheorghe să răspundă.

  — Şi pe alelalte? întrebă Mantaroşie.

  — Ei, nu, nu! Dar am dat. Floarea-soarelui am dat. (Stai jos, Enache.) Chiar am zis: să mă duc acolo, să dau floarea-soarelui. De dat, am dat.

  Asta era tot o istorie de anul trecut, cu floarea-soarelui. Cotele se luau când trebuia făcut untdelemnul, dar unii, văzând aşa, dăduseră mai bine sămânţa la porci decât să le ia fabrica cote. Omul îşi ferea privirile şi îşi căuta de lucru: muta un scăunel de ici-colo, îl îndemna