ațintiți în jos spre deșert. Stâncile roase de vânturi se înălțau abrupte deasupra tufelor sărace ale pelinului argintiu. Depărtările uniforme se întindeau până-n zarea roșiatică a amurgului, iar în spatele meu se înălțau sălbatice și posomorâte crestele ferăstruite ale culmilor. Nețărmurita tristețe a morții, liniștea aceea fără nădejde pluteau peste insulița muntoasă, pe jumătate ruinată, prăvălită în nisipuri, fărâmițându-se neîncetat și topindu-și dunele deșertului, care o asalta din toate părțile. Privind peisajul acesta dezolant, mi-am imaginat chipul Asiei Centrale ca pe o enormă fâșie de pământ străvechi, ostenit să mai trăiască, o fâșie de pustiuri aride, încingând mijlocul continentului. Aici se încheia lupta forțelor cosmice primitive cu viața. Numai materia neclintită a rocilor mai lupta tăcută cu distrugerea… Tristețea de nedescris a priveliștii înconjurătoare pătrunse curând și în sufletul meu.

Cam astea-mi erau gândurile, în clipa în care tăcerea apăsătoare fu gonită de sunetele vesele ale muzicii. Nepotrivirea era atât de puternică și neașteptată, încât lumea înconjurătoare păru că se despică în două și la început nici nu-mi dădui seama că radiofonistul nimerise din plin asupra unei emisiuni puternice. Și deodată oamenii se înviorară, începură să vorbească și să se agite în jurul mâncării și ceaiului. Mișa, satisfăcut de impresia produsă asupra noastră, mai ținu multă vreme capătul firului nevăzut, care ne lega pe noi, cercetători pierduți în pustiu, cu clocotul îndepărtat, dar viu și fierbinte al vieții omenești.

Ca de obicei, noaptea era senină. Sus, pe culmea munților se făcu răcoare și fumegarea văzduhului încins nu ne tulbura măsurătorile, cum se întâmpla de obicei. Treji am rămas numai eu și Mișa. Dar în clipele acelea, atenția mea era încordată spre depărtări atât de mari, încât toate meleagurile pământului nostru îmi păreau umbre de o clipă. Mă aflam sub sclipirea stelelor. Vizorul instrumentelor era îndreptat spre cer. Flăcăruia sclipitoare a unei stele pâlpâia prinsă în centrul obiectivului, strălucirea argintie a limbului[13] sclipea în lumina palidă a ferestruicii vernierului[14] de vizare. În obiectivele cercurilor orizontal și vertical se perindau încetișor gradațiile scării gradate, în timp ce în căștile de radio, răsunau semnalele măsurate ale orei exacte.

Îmi repetasem de două ori măsurătorile, de fiecare dată prin altă metodă, căci voiam cu tot dinadinsul să capăt un rezultat cât mai precis, de netăgăduit. Prea curând n-o să mai ajungă nimeni în aceste meleaguri, ca să poată repeta și verifica datele obținute de mine. Și multă vreme cartografii vor continua să lucreze, bazându-se pe reperele acestea, având acum un loc bine determinat pe suprafața planetei noastre… În sfârșit am desfăcut contactul aparatului și m-am dus la culcare. În locul aparatului, a rămas înfipt un țăruș nu prea mare, care va arăta mâine dimineață ajutoarelor mele unde să fixeze și să întărească cu ciment stâlpul de oțel, cu o tăbliță de aramă.

Piramida de pietroaie înălțată apoi în jurul stâlpului va face vizibil de departe punctul astronomic, ridicat în aceste pustietăți uitate de lume.

Nu-i vorbă că asta este o excelentă amintire pe care un om o poate lăsa despre sine, ca și o bună speță de activitate creatoare în folosul societății întregi…

Am adormit și m-am odihnit cât se poate de bine sub bolta joasă a stelelor, în văzduhul răcoros de pe podișul de piatră, așa că m-am trezit devreme de tot. Adierea zorilor era destul de rece. Ceilalți tovarăși se treziseră mai demult și trebăluiau în jurul stâlpului de oțel. M-am întins alene, hotărât să mai rămân o vreme culcat, fumându-mi țigara și chibzuind asupra drumului ce mai aveam de făcut. Dacă nisipurile deșertului Djungar-Gobi se vor dovedi prea anevoioase pentru mașina noastră, mă decisesem să nu risc, gonind după închipuita linie de frontieră care împarte aceste pustiuri. Totuși înainte de a ne întoarce spre viața plină de verdeață a raionului Orok-nor, plănuiam să ne adâncim cât de cât în deșert, pentru a ne putea face o imagine asupra acelor locuri. În zare, deslușeam o mică înălțime. Până acolo aș fi vrut să ajung și să pot cerceta mai departe cu binoclul nisipurile din jur și mai cu seamă cele ce se întindeau spre sud, către granița Chinei.

Pășind ușurel, Darhin se apropie de mine și văzând că nu dorm se așeză lângă mine și mă întrebă în șoaptă:

— Cum hotărât, plecăm mai departe în Djungar-Gobi?

— Nu, am hotărât să nu traversăm deșertul (chipul bătrânului tresări, ochii înguști sclipiră bucuroși). O să înaintăm doar puțin cam în direcția asta, spusei eu, ridicându-mă în capul oaselor și arătându-i cu mâna spre colina din zare.

— De ce? se miră bătrânul mongol. Mai bine deloc nu mergem la ținut rău, mai bine-napoi mergem…

M-am grăbit să mă scol și cu aceasta am pus capăt bombănelilor bătrânei călăuze. Am pornit la drum încă înainte ca soarele să fi început să încingă nisipul. Echipat cu supraanvelopele speciale, camionul nostru se afundă în deșert în direcția colinelor. Șoferul îngâna un cântec vesel, pe care zumzetul motorului îl acoperea. Ca de obicei, legănatul mașinii mă îmbia la somn. Dar până și în starea de somnolență în care mă găseam, am băgat de seamă culoarea neobișnuită a nisipurilor acestui pustiu. Soarele începuse să dogorească și lumina lui orbitoare colora panta dunelor în tonuri liliachii. La ora aceea, umbrele începeau să dispară și diferitele unghiuri sub care razele soarelui luminau nisipurile, se vedeau numai în diferitele nuanțe de roșu care poleiau dunele. Culoarea asta stranie sublinia parcă și mai mult neînsuflețirea pustiului.

Pesemne că mă furase somnul și, fără să-mi dau seama, dormisem câteva minute. M-a trezit liniștea: motorul tăcea. Mașina se afla în vârful unei dune. Partea dinainte a camionului era aplecată în jos, spre coborâș. Pe sub roțile din față, se mai scurgeau firicele de nisip, stârnite de anvelope. Am apăsat mânerul, am împins ușa cabinei care s-a deschis. În picioare, pe scara camionului, am cercetat zările.

În fața mea, ca și pe lături, se înălțau dune de nisip gigantice, nemaipomenit de mari. Refracția razelor soarelui și fumegarea văzduhului încins, mă făcuseră să cred că dunele cele înalte din apropiere sunt niște munți din zare.