prin forţă. A dat instrucţiuni unui batalion de elită, format din veterani care se remarcaseră în război şi pus sub comanda generalului N. I. Ivanov, să se îndrepte spre Petrograd. Totodată, a cerut comandanţilor de pe front să-i trimită opt regimente întărite cu detaşamente de mitraliere. Mărimea acestor forţe indică intenţia lui de a ordona o operaţiune de amploare. Ivanov urma să preia comanda districtului militar Petrograd.

Nu se va şti niciodată dacă misiunea lui Ivanov ar fi putut reuşi în cazul în care ţarul ar fi acţionat fără şovăire în zilele următoare, fiindcă operaţiunea a fost în cele din urmă contramandată. Se pare totuşi că ea nu era atât de lipsită de speranţă pe cât au crezut politicienii şi generalii aflaţi sub influenţa lor. Răzvrătiţii erau doar o masă informă şi anarhică. La prima ameninţare, intrau în panică, fugind să se ascundă. Însă liderii Dumei erau convinşi – şi au reuşit să-i convingă şi pe generali – că numai ei puteau restabili ordinea. În realitate, ceea ce a transformat revolta locală într-o revoluţie la scară naţională au fost tocmai presiunile pe care conducătorii Dumei le-au exercitat asupra lui Nicolae ca să abdice.

Ţarul, nerăbdător să-şi întâlnească familia, a plecat din Moghilev spre Ţarskoe Selo la 28 februarie, orele 5 dimineaţa. Pentru a nu stânjeni misiunea generalului Ivanov, trenul imperial nu s-a îndreptat direct spre nord, ci a urmat o rută ocolită, mergând la început spre est, către Moscova, apoi spre nord-vest. Ajuns la aproape 170 de kilometri de capitală, trenul care-l transporta pe ţar împreună cu suita a fost oprit de un ofiţer, care a raportat că linia se află în mâinile unor trupe ostile. După o scurtă deliberare, călătorii au decis ca trenul să se întoarcă şi să se îndrepte spre Pskov, cartierul general al frontului de nord, de unde se putea intra în legătură cu Petrograd-ul (nu însă şi cu Ţarskoe Selo) prin teleimprimator. Comandantul frontului nordic, generalul N.V.Ruzski, era cunoscut pentru vederile lui antimonarhice, lucru nu lipsit de importanţă pentru desfăşurarea evenimentelor în cele douăzeci şi patru de ore – hotărâtoare – care au urmat.

După ce manifestanţii s-au potolit, centrul atenţiei s-a deplasat spre Palatul Taurida, sediul Dumei. Duma aflase că ţarul îi ordonase dizolvarea. Fără să se supună ordinului, ea nu a avut totuşi curajul de a-l sfida în mod deschis şi, alegând cu precauţie calea de mijloc, a convocat în dimineaţa zilei de 28 februarie o întrunire confidenţială a Blocului Progresist şi a Consiliului Bătrânilor. Conducătorii Dumei, care reclamau de atâta timp şi cu atâta vehemenţă puterea, şi-au pierdut cumpătul tocmai în clipa când această putere era mai aproape ca oricând. Se temeau să incite mulţimea care umplea spaţiul vast din faţa palatului, dar nu puteau nici să rămână cu mâinile încrucişate, fiindcă oamenii le cereau să acţioneze. După îndelungi deliberări, au hotărât să formeze un birou executiv, cu caracter deocamdată oficios, alcătuit din doisprezece membri ai Dumei şi care urma să fie cunoscut sub numele de „Comitetul Provizoriu al Membrilor Dumei pentru Restaurarea Ordinii în Capitală şi Stabilirea de Legături cu Persoane Individuale şi Instituţii”. Condus de Rodzianko, preşedintele Dumei, comitetul a fost alcătuit iniţial din zece membri ai Blocului Progresist şi doi socialişti – dintre care unul era Kerenski. Numele ridicol şi complicat pe care îl purta reflectă lipsa de hotărâre a fondatorilor lui. Un martor ocular afirmă că, într-adevăr, Comitetul Provizoriu – în fond, guvernul de facto al Rusiei – fusese creat cam în modul în care se întrunea în vremuri normale Comitetul pentru Pescuit.

Lucrurile stăteau cu totul altfel în centrul rival de putere, Sovietul din Petrograd, format în cursul aceleiaşi zile (28 februarie). Acesta fusese convocat la iniţiativa menşevicilor, cu sprijinul Grupului Muncitoresc Central (v. mai sus), ai cărui membri fuseseră încarceraţi de Protopopov şi eliberaţi apoi de mulţimea răzvrătită. Sovietul era alcătuit din reprezentanţi aleşi la întâmplare ai fabricilor şi unităţilor militare. Procedura de alegere respecta vechea practică tradiţională a adunărilor populare ruseşti, în care se urmărea obţinerea – de obicei cu multă dificultate – a unei unanimităţi din partea comunităţii, în locul unei reflectări matematic precise a opţiunilor individuale. Micile ateliere aveau tot atâţia reprezentanţi cât giganţii industriali. Unităţile din garnizoană au urmat o procedură similară, rezultatul fiind că din cei 3000 de deputaţi pe care îi cuprindea Sovietul în a doua lui săptămână de existenţă, peste 2000 erau soldaţi – asta într-un oraş în care numărul lucrătorilor industriali era de două-trei ori mai mare decât cel al militarilor. Cifrele ilustrează în ce măsură Revoluţia din Februarie a fost de fapt, în primele ei faze, o revoltă a soldaţilor.

Sesiunile plenare ale Sovietelor semănau cu o uriaşă adunare sătească. Nu existau nici ordine de zi, nici proceduri de vot. Oricine cerea să fie ascultat primea cuvântul, după care se lua o hotărâre prin aclamaţii. Dat fiind că o astfel de organizare nu făcea decât să dea prilejul unor discursuri interminabile şi că intelectualii, în mod conştient sau nu, credeau că ştiu mai bine de ce au nevoie „masele”, autoritatea decizională a Sovietului a trecut curând în seama Comitetului Executiv (Ispolkom). Acest organism nu era ales de Soviet, ci, aşa cum se întâmplase şi în 1905, era alcătuit din reprezentanţi desemnaţi de partidele socialiste, care aveau fiecare dreptul la trei locuri. Iată de ce, în loc să reprezinte un veritabil organ executiv al Sovietului, Ispolkom-ul a devenit un organism prin care partidele sociaiste coordonau activitatea Sovietului, suprapunându-se acestuia şi acţionând în numele lui.

Faptul, trecut cu vederea atunci, a avut trei consecinţe grave. A crescut în mod artificial reprezentarea Partidului Bolşevic, care avea puţini adepţi în rândul muncitorimii şi practic niciunul printre soldaţi. A întărit poziţia locialiştilor moderaţi, care, deşi populari în acel moment, aveau să piardă: urând încrederea populaţiei. În fine, lucrul cel mai important, a condus a birocratizarea Ispolkomului, devenit un organism executiv care lua lecizii cu de la sine putere şi acţiona independent de plenul Sovietului, hotărârile fiind deja luate la nivelul coteriilor intelectualilor socialişti.

Sovietul, dominat iniţial de menşevici, şi-a însuşit doctrina acestora, lupă care în Rusia trebuia înfăptuită o