Rîde.

— Nu-ți scapă nimic, nu-i așa, domnule Caution?

— Nu prea multe, doamnă, îi zic. Au fost cazuri cînd m-am lăsat prins pe picior greșit. Odată, în Anglia, la Londra, într-un apartament deasupra unui garaj de lîngă Baker Street, o damă pe care-o chema Lottie Frisch a tras în mine prin fundu’ poșetei cînd aveam impresia că umblă să caute o scrisoare. Nici n-am bănuit ce mă păștea pînă cînd nu m-am trezit c-un glonț de calibru’ douășdoi în braț, ceea ce dovedește că trebuie să ții ochii deschiși, nu crezi?

Oftează ușor.

— Bănuiesc că te-ai ciocnit cu viața adevărată, spune.

O privesc pieziș.

— O, da, îi zic, cum m-am ciocnit și c-un pic de moarte adevărată. De fapt între astea două nu-i o diferență prea mare. Uneori viața merge greu și moartea vine pronto. Să-l luăm, de pildă, pe Granworth, continui privind-o pe furiș. Mă prind că-n dimineața zilei de douășpe ianuarie omul ăsta habar n-avea că-n dimineața zilei de treișpe o să fie pescuit din fluviu. Așa-i firea lucrurilor, nu?

Nu scoate o vorbă. Se uită doar drept înainte.

Peste puțin opresc în fața micii ferme unde locuiește. Pe veranda de la intrare stă așezată o femeie grasă, o mexicană, care se ridică și intră, cînd opresc mașina. Mă gîndesc că trebuie să fie fata angajată să aibă grijă de casă și de curățenie.

Henrietta iese din mașină, o ocolește pînă ajunge lîngă mine de partea cealaltă și mă privește cum stau la volan. Ochii-i strălucesc ș-are aeru’ ca și cum ar fi fericită.

— Plimbarea asta mi-a făcut plăcere, spune, și dacă vrei să poftești înăuntru să iei un pahar de whisky, ești binevenit.

Sar afară din mașină.

— Parcă mi-ai citit gîndu’. Henrietta, îi zic. Asta-i exact ce-aș dori, în afară de faptu’ că vreau să-ți mai pun ș-o-ntrebare.

Se pornește pe rîs în timp ce ne-ndreptăm spre verandă.

— Niciodată nu te oprești din lucru? spune. Oare-ntotdeauna-ncerci să afli cîte ceva despre unul sau altul?

— Aproape tot timpu’, zic. Da’ n-am vrut să te-ntreb cine știe ce. Am vrut numai să-mi spui ce fel de om era Granworth.

Intrăm. Închide ușa din plasă de sîrmă dinspre verandă și mă conduce în camera de zi. Pe față poartă o expresie destul de serioasă.

Ceea ce nu mă miră, și orice femeie va-nțelege că i-am pus o-ntrebare cu tîlc. I-am cerut de fapt să-mi spună ce gîndește despre propria ei viață, deoarece dacă-i ceri unei femei să-ți vorbească despre bărbatu’ de care este sau a fost îndrăgostită, îi ceri de fapt să-ți vorbească despre felul ei de a gîndi.

Lasă să-i alunece capa de pe umeri, se-ndreaptă către bufet ș-aduce o sticlă de whisky c-un pahar și încă un pahar pentru sifon. Trebuie să mă fi observat la conac ca să știe că-mi place-n felul ăsta. Apoi deschide obloanele pe-o latură a-ncăperii, ca aeru’ și luna să poată pătrunde, și s-așază-ntr-un balansoar, privindu-mă.

— Părerea mea despre Granworth, spune. Cred că asta-i o întrebare la care se cere puțină gîndire ca să răspunzi. N-aș putea spune nici măcar că știu de ce m-am măritat cu el, în afară de faptul că eram plictisită și nu prea fericită și m-am gîndit că-n orice caz căsătoria n-ar putea fi mai plicticoasă decît viața mea acasă.

Totuși Granworth îmi plăcea. Mă tem că n-am prea crezut in dragoste și m-am gîndit că este unul dintre lucrurile alea care ți se-ntîmplă după căsătorie. Nu mi-a trebuit prea mult ca să-mi dau seama de firea lui Granworth. Era tipul bărbatului care nu putea să fie credincios față de nimeni și nimic. Își închipuia că e un bun jucător, dar mai de grabă ar fi trișat decît să piardă la joc. Își închipuia că e chiar și idealist, dar încă n-am cunoscut un om care să aibă mai puține idealuri.

Avea două mari preocupări – banii și femeile. Firește că trebuia să le aibă pe amîndouă, dar nu cred să fi fost din cale afară de pretențios în nici una din ele. Era inegal în afaceri – într-o săptămînă putea să fie foarte activ, iar în următoarea să lase totul baltă.

Se plictisea extrem de repede. Nu era-n stare să-și vadă numai de munca lui și dacă trebuia să depună un efort de concentrare sau de gîndire mai profundă pentru ceva, prefera să se lase păgubaș.

Cred că afacerea lui era bine organizată. În privința muncii, cel mai deștept și cel mai capabil era Burdell. De fapt, cred că el a fost cel care a dirijat totul atunci cînd s-a cîștigat. Granworth era un om căruia îi plăcea riscul. Mereu făcea combinații ca să cîștige bani și mai mulți, iar rezultatul era că foarte adesea ne pomeneam pe geantă și apoi, deodată, făcea iar rost de ceva bani și toate erau în regulă.

Se ridică din balansoar și se duce la ușile-ferestre. Stă acolo, privind afară. Are un aer teribil de amărît.

— Era slab, nervos și iritabil, continuă ea, și nu te puteai bizui pe el. De multă vreme mă bătea gîndul că umbla cu femei, dar credeam că erau genul de femei după care umblă bărbații ca Granworth – dansatoare și altele de felul ăsta. Oricum, tot nu mă mai interesa, pentru că-n ultimii trei ani ai vieții noastre conjugale eram practic străini unul pentru altul. Îl vedeam din cînd în cînd și de cele mai multe ori era beat.

Apoi, cu totul pe neașteptate, a picat acel sfert de milion. Și făcea impresia că vrea să-și schimbe felul de viață. Mi-a spus că-mi dă mie cele două sute de mii de dolari în obligațiuni, așa, ca să fiu sigură că e ceva pus de o parte pentru viitorul nostru. Spunea că are de gînd să facă un început nou; că va fi prevăzător și că poate ne vom relua viața împreună ca-n vremurile dinainte, cînd eram la începuturile căsniciei noastre. Părea atît de sincer încît aproape că l-am crezut.

Îmi aprind o țigară.