situăm, răspunse. Pentru noi, vreau să spun actorii care participăm la mister, Mahayana a avut loc exact acum un minut și jumătate. Pentru dumneavoastră, publicul, Mahayana poate interveni oricînd, depinde de pregătirea personală a fiecăruia dintre dumneavoastră…

— Așadar, putem spera? întrebă doamna.

— Eu așa cred, o încuraja directorul.

(Dar mulți au zîmbit, sceptici. Li s-a părut că directorul nu vorbise cu toată convingerea.)

— În fond, dacă am înțeles bine… începu cineva.

Dar directorul îi făcu semn cu mîna, ca și cum ar fi vrut să mai adauge ceva. Într-adevăr, în clipa următoare începură să se audă din nou urale, de data aceasta mai timide, mai depărtate. Directorul le asculta cu o atenție încordată, clătinînd încet din cap. Curînd ecoul uralelor se stinse și directorul își privi cronometrul cu oarecare satisfacție.

— Și aceasta a fost o scenă interesantă, începu el, deși extrem de greu de jucat. Căci textul indică în același timp, monologuri interioare, deci meditații și urale. E adevărat, de data aceasta uralele sînt mai modeste. Și, exact cronometrate, nu trebuie să treacă de opt secunde. Mă grăbesc să adaug că, de data aceasta, nu e vorba de secole; secundele nu reprezintă secole, ci personaje istorice. Dar acum începe marea dificultate, pentru că textul fiind extrem de dens, nu poți fi niciodată sigur de care personaje istorice este vorba. Ați înțeles, cred, că mă refer la campania iconoclastă și antiiconoclastă și totodată la irupția Islamului în istorie.

— În fond, dacă am înțeles bine, se auzi din nou, avem de-a face cu o piesă inspirată din istoria religiilor.

— Nu inspirată, îl întrerupse directorul, îndreptîndu-se agale spre mijlocul sălii. Așa cum o spune, ba chiar o subliniază titlul, Adio, rezumă și totodată explică întreaga istorie a religiilor. Era de altfel de așteptat, căci autorul – poate e bine s-o amintesc pentru unii dintre dumneavoastră – autorul este istoric al religiilor. Și ce poate scrie un autor decît despre ce știe sau, mai precis despre ce este el, ca vocație sau ca meserie? Un poet scrie poezie, un filozof scrie despre filozofie. Despre ce vreți să scrie un profesor de istoria religiilor, mai ales cînd se ho-tărăște să scrie teatru?

— Dacă am înțeles bine, vorbi cineva din rîndul I, este ceva nou. Ceva care nu s-a mai încercat pînă acum…

— Nu s-a încercat în perspectiva în care se situează autorul, preciză directorul. După cum ați putut vedea pînă acum, autorul nu mai ține seamă de cortină. Și este ușor de înțeles de ce nu ține seamă. În concepția lui – concepție care este rezultatul studiilor lui de istoric al religiilor – cortina nu se poate lăsa decît o singură dată.

— Cînd murim, șopti cineva, poate mai mult pentru sine.

Dar directorul îl auzi și clătină dezamăgit din cap.

— Ah! Nu, nu, nu! exclamă. Atunci nu ne înțelegem. Nu ne înțelegem chiar deloc…

Sala începu deodată să fremete.

— Ce se întîmplă cu noi, oamenii, continuă directorul, nu poate constitui subiectul unei piese de teatru, în care e condensată, și chiar distilată, întreaga istorie a religiilor. După cum bine remarca adineauri cineva dintre dumneavoastră, avem de-a face cu ceva nou, cu ceva care nu s-a mai încercat pînă acum. Evident, datorită modului de a fi al acestei noutăți, nu ne putem da seama de ea. Înțelegeți ce vreau să spun…

Cei mai mulți clătinară din cap, unii cu oarecare gravitate.

— Refuzînd să mai utilizeze cortina, autorul o presupune și în același timp o ignoră.

Directorul își roti ochii în sală, încurajînd întrebările. Dar nimeni nu îndrăzni să-i întrerupă expunerea punîndu-i întrebări.

— Cu alte cuvinte, continuă, cortina este și nu este sau, mai precis, există și totodată nu există. Prin chiar faptul că ea există pentru dumneavoastră, spectatorii, ea încetează să existe pentru noi, actorii. Înțelegeți?

— Eu nu înțeleg! strigă doamna în vîrstă, ridicîndu-se din nou în picioare. Și nu înțeleg de ce întîrziați atît, de ce nu ne arătați Mahayana.

— V-am spus, începu directorul încurcat, depinde de pregătirea dumneavoastră personală.

— Dar eu m-am pregătit! exclamă doamna. Și cred că mai sînt și alții ca mine, adăugă, adresîndu-se sălii.

— Evident că ne-am pregătit, strigară mai mulți.

— Am impresia că ne credeți niște ignoranți, continuă doamna. Vă e teamă că textul e prea dificil pentru noi și de aceea nu ridicați cortina. Credeți că numai dumneavoastră, inițiații, actorii sînteți în stare să înțelegeți piesa.

Ultimele cuvinte au fost înecate de puternice urale. Se auzeau atît de aproape, încît cortina începu să tremure. Directorul privi încruntat cronometrul. Mai mulți spectatori se ridicară în picioare, sperînd, probabil, că vor vedea ceva.

— Cortina! Cortina! începură să strige studenții.

Dar înainte ca tumultul să se întețească, un actor apăru grăbit din stînga scenei. Era curios și, mai ales, fără gust îmbrăcat, pentru că pe deasupra costumului de epocă, pe care nu apucase să și-l scoată decît în parte, îmbrăcase, desigur în mare grabă, o pijama veche. Dar încă nu se demachiase și spectatorii l-au recunoscut cu ușurință: era Darius.

— În numele autorului, dar și în numele nostru, al actorilor, începu el, vă rugăm, vă implorăm: liniște! Ne apropiem de sfîrșitul actului II, poate cel mai important pentru mulți dintre noi, mai ales pentru cei tineri. Dacă ați ști ce sacrificii am făcut cînd ne-am hotărît să jucăm Adio! Mai ales cei mai tineri dintre noi. La cîte nu am renunțat! La critică, la public. Avem dreptul să vă cerem măcar atîta: liniște! Nu mai avem mult.

— Unsprezece minute, preciză directorul din mijlocul sălii.

— Pentru dumneavoastră nu e mult, continuă Darius. De cîte ori pe zi nu pierdeți unsprezece minute? Dar pentru noi sînt minute decisive, esențiale. În fond pentru asta trăim noi, actorii, mai ales actorii tineri: pentru ca să putem juca, o dată, de două ori în viață, o asemenea piesă…

O parte din sală îl ascultase cu simpatie, dar erau și cîțiva care rămăseseră neînduplecați.

— Ridicați cortina! sugeră domnul din rîndul I.

— Ridicați-o măcar pe jumătate! strigară