— Măi să fie, şaptesprezece ani! zise Hagrid, primind de la  Fred un pahar cu vin de mărimea unei găleţi. Şase ani în cap din ziua în care ne-am cunoscut, Harry, mai ţii minte?

— Vag, spuse Harry, zâmbindu-i. Nu cumva ai dărâmat uşa  de la intrare, l-ai pricopsit pe Dudley cu o coadă de porc şi mi-ai  spus că eram vrăjitor?

— Ei, nu mai ţin minte toate detaliile, râse Hagrid. Totu-i  bine, Ron, Hermione?

— Suntem bine, spuse Hermione. Dar tu?

— Ei, nu rău. Am fost ocupat, avem nişte unicorni nounăscuţi, o să vi-i arăt când vă întoarceţi... Harry evită să  întâlnească privirile lui Ron şi Hermione, în timp ce Hagrid se căută în buzunar. Poftim, Harry, n-am ştiut ce să-ţi iau, dar  după aia mi-am adus aminte de asta.

Scoase o punguţă cu şnur lung, destul de păroasă, menită în  mod evident a fi purtată la gât.

— E din moleschin. Poţi să ascunzi orice vrei în ea şi nimeni  în afară de proprietar nu le mai poate scoate. Sunt foarte rare.

— Mersi, Hagrid!

— Cu plăcere, spuse Hagrid, fluturând o mână cât un capac  de tomberon. Uite-l pe Charlie! Dintotdeauna mi-a plăcut de el

— hei, Charlie!

Charlie se apropie, trecându-şi mâna oarecum cu părere de rău peste noua tunsoare extrem de scurtă. Era mai scund decât Ron, îndesat, cu multe arsuri şi zgârieturi pe braţele sale musculoase.

— Salut, Hagrid, ce mai faci?

Tot vreau să-ţi scriu de o grămadă de vreme. Ce mai face Norbert? Norbert? râse Charlie. Creasta Norvegiană? Acum îi  spunem Norberta,

— Cum?

— Norbert e fată?

— O, da, spuse Charlie.

Dar cum poţi să-ţi dai seama? întrebă Hermione. Femelele sunt mult mai agresive, spuse Charlie. Se uită peste umăr şi coborî  vocea:

— Aş vrea ca tata să ajungă mai repede. Mama e din ce în ce

mai îngrijorată. Se uitară cu toţii la doamna Weasley. Aceasta  încerca să discute cu madame Delacour, însă se tot uita înspre poartă.

— Cred că ar fi mai bine să începem fără Arthur, le strigă ea  celor din grădină, câteva clipe mai târziu. Trebuie să fi fost  reţinut la... Ah! îl văzură toţi în acelaşi timp: o dâră de lumină  care se opri din zbor în grădină, aterizând pe masă, unde luă  forma unei nevăstuici argintii, ridicată pe picioarele din spate şi  vorbind cu vocea domnului Weasley:

— Vin cu ministrul Magiei.

Patronusul se dizolvă în aer, lăsându-i pe membrii familiei lui  Fleur privind uimiţi spre locul în care dispăruse.

— Nu ar trebui să fim aici, spuse Lupin numaidecât. Harry  îmi pare rău — o să-ţi explic cu altă ocazie...

O apucă pe Tonks de încheietură şi o trase după el, ajunseră la gard, săriră şi dispărură din câmpul vizual al celorlalţi. Doamna Weasley părea foarte derutată.

— Cu ministrul ?

— Dar de ce? Nu înţeleg...

Dar nu mai fu timp să discute despre asta; o clipă mai târziu,  domnul Weasley apăru din senin la poartă, însoţit de Rufus  Scrimgeour, care era uşor de recunoscut după coama de păr  grizonat. Cei doi nou-veniţi traversară grădina cu paşi mari,  îndreptându-se spre masa luminată de felinare, unde toţi  stăteau tăcuţi şi îi priveau cum se apropiau. Când Scrimgeour ajunse în zona luminată de felinare, Harry observă că părea  mult mai îmbătrânit decât ultima dată când îl văzuse, era costeliv şi posomorât.

— Îmi pare rău că vă deranjez, spuse Scrimgeour,  şchiopătând până în dreptul mesei. Mai ales că văd că întrerup o petrecere.

Ochii îi poposiră pentru o clipă asupra uriaşei hoţoaice aurii.

— La mulţi ani!

— Mulţumesc, spuse Harry.

— Aş vrea să vorbesc cu tine, continuă Scrimgeour. Şi cu domnul Ronald Weasley, şi cu domnişoara Hermione Granger.

— Cu noi? întrebă Ron surprins. De ce şi cu noi?

— Vă voi spune când vom fi într-un loc mai retras, răspunse Scrimgeour. Există un astfel de loc? îl întrebă el pe domnul  Weasley.

— Desigur, răspunse acesta, un pic neliniştit. Âă... În  sufragerie, de ce nu mergeţi în sufragerie?

— Poţi să ne conduci tu? îl rugă Scrimgeour pe Ron. Nu mai 

este nevoie să ne însoţeşti, Arthur. Harry îl văzu pe domnul  Weasley schimbând o privire îngrijorată cu doamna Weasley, în  timp ce el, Ron şi Hermione se ridicară. În timp ce îl conduceau înspre casă, Harry ştia că şi ceilalţi doi se gândeau la acelaşi  lucru ca şi el: Scrimgeour trebuie să fi aflat că aveau de gând să  renunţe la şcoală. Scrimgeour nu spuse nimic când trecură prin  bucătăria dezordonată, în drum spre sufrageria Vizuinii. Cu toate că grădina fusese inundată de lumina caldă şi aurie a  apusului, acolo era deja întuneric. În momentul în care intrară,  Harry îşi îndreptă bagheta spre lămpile cu ulei, luminând  camera micuţă, dar primitoare. Scrimgeour se aşeză pe fotoliul  lăsat pe care stătea de obicei domnul Weasley, iar Harry, Ron şi  Hermione se înghesuiră toţi trei pe canapea. Odată aşezaţi,  Scrimgeour deschise discuţia:

— Am câteva întrebări pentru voi şi cred că cel mai bine ar fi  să discut cu fiecare pe rând. Vă rog pe voi doi - şi arătă spre Harry şi Hermione - să aşteptaţi la etaj, voi începe cu Ronald.

— Nu mergem nicăieri, spuse Harry, în timp ce Hermione încuviinţă din cap cu fermitate. Puteţi vorbi cu toţi trei odată  sau cu nici unul. Scrimgeour îi aruncă lui Harry o privire rece,  cercetătoare. Harry avea senzaţia că ministrul se întreba dacă merita să deschidă ostilităţile de pe acum. Foarte bine, atunci,  toţi odată, spuse el, ridicând din umeri şi dregându-şi glasul. După cum probabil ştiţi, am venit din cauza testamentului lui  Albus Dumbledore. Harry, Ron şi Hermione se uitară unii la  alţii.

— Se pare că este o surpriză! Să înţeleg că nu ştiaţi că  Dumbledore v-a lăsat ceva prin testament?

— Ăă... la toţi trei? spuse Ron. Şi mie şi Hermionei?

— Da, la toţi trei... Dar Harry îl întrerupse.

— Dumbledore a murit de o lună şi ceva. De ce v-a luat atât de mult timp să ne daţi ce ne-a lăsat?

— Nu este evident? comentă Hermione, înainte ca  Scrimgeour să poată răspunde. Au vrut să examineze ce ne-a  lăsat. Nu aveaţi dreptul să faceţi aşa ceva! spuse ea,