dizolvat o mare parte din armata sa şi a interzis (cu puţine excepţii) armatele private ale marilor latifundiari. Cu excepţia gărzii regale şi a câtorva garnizoane, în perioada în care războaiele franco-habsburgice din Italia schimbau natura şi dimensiunile războiului, în Anglia nu a existat o armată permanentă. În consecinţă, forţele care au existat în perioada de început a dinastiei Tudorilor erau încă echipate cu arme tradiţionale (arcuri, halebarde) şi recrutate în aceeaşi manieră (sub formă de miliţii ale comitatelor, „companii” de voluntari etc.). Însă această rămânere în urmă nu l-a împiedicat pe succesorul său, Henric al VIII-lea, să întreprindă campanii împotriva Scoţiei şi nici nu l-a descurajat în intervenţiile sale din 1513 şi 1522–1523 împotriva Franţei, din moment ce regele englez putea angaja un număr semnificativ de trupe „moderne” – suliţaşi, archebuzieri sau cavalerie grea – din Germania[104].

Deşi niciuna dintre aceste intervenţii timpurii ale englezilor în Franţa şi nici cele două invazii ulterioare din 1528 şi 1544 nu s-au sfârşit prin dezastre militare – chiar dacă i-au forţat adesea pe regii francezi să îi mituiască pe enervanţii invadatori englezi –, ele au avut cu certitudine consecinţe financiare devastatoare. Din cheltuielile totale de 700 000 de lire sterline din visteria Camerei din 1513, de exemplu, 632 000 au fost alocaţi pentru solde, artilerie, navele de război şi alte cheltuieli militare[105]. În curând, rezervele acumulate de Henric al VII-lea au fost cheltuite în totalitate de ambiţiosul său moştenitor, iar ministrul lui Henric al VIII-lea, Wolsey, a provocat plângeri generalizate ca urmare a eforturilor sale de a câştiga bani din împrumuturi impuse cu forţa, „benevolenţe” şi alte mijloace arbitrare. Situaţia financiară s-a reglat doar după asaltul din anii 1530 al lui Thomas Cromwell asupra pământurilor Bisericii. În realitate, Reforma engleză a dublat veniturile regale, permiţând cheltuieli ample pentru proiecte militare defensive – fortăreţe de-a lungul Canalului Mânecii şi al graniţei scoţiene, nave de război noi şi puternice pentru Marina Regală şi înăbuşirea revoltelor din Irlanda. Dar războaiele dezastruoase împotriva Franţei şi Scoţiei din anii 1540 au costat suma enormă de 2.135.000 de lire sterline, ce reprezenta aproximativ de zece ori mai mult decât venitul obişnuit al Coroanei. Această situaţie i-a forţat pe miniştrii regelui să apeleze la cele mai disperate expediente: vânzarea proprietăţilor religioase la preţuri mici, confiscarea domeniilor nobiliare pe baza unor acuzaţii false, împrumuturi forţate impuse în mod repetat, devalorizarea puternică a monedei şi, în cele din urmă, recurgerea la casa Fugger şi la alţi bancheri străini[106]. Astfel, soluţionarea în 1550 a diferendelor cu Franţa a reprezentat o binevenită uşurare pentru un guvernământ aproape falimentar.

Ceea ce indicau toate acestea erau deci limitele reale ale puterii Angliei în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Era un stat centralizat şi relativ omogen, deşi mai puţin în zonele de frontieră şi în Irlanda, care întotdeauna putea distrage atenţia şi resursele regale. Mulţumită în principal interesului lui Henric al VIII-lea, Anglia era întărită defensiv, având câteva forturi moderne, artilerie, docuri, o industrie de armament considerabilă şi o marină bine echipată. Însă era înapoiată din punct de vedere militar în ce priveşte calitatea armatei sale, iar finanţele sale nu puteau suporta un război la scară largă. În 1558, când Elisabeta I a devenit regină, a fost suficient de prudentă încât să recunoască aceste limite şi să îşi atingă scopurile fără a le forţa. În anii periculoşi de după 1570, când Contrareforma se afla la apogeu, iar trupele spaniole erau active în Ţările de Jos, această sarcină era dificil de îndeplinit. Din moment ce ţara sa nu se măsura cu niciuna dintre „superputerile” reale ale Europei, Elisabeta a încercat să menţină independenţa Angliei prin diplomaţie, iar când relaţiile anglo-spaniole s-au înrăutăţit, a făcut ca „războiul rece” împotriva lui Filip al II-lea să se desfăşoare pe mare, fiind economic şi, ocazional, chiar profitabil[107]. Deşi trebuia să furnizeze fonduri pentru a-şi asigura flancurile scoţian şi irlandez şi pentru a le oferi ajutor rebelilor olandezi la sfârşitul anilor 1570, Elisabeta şi miniştrii săi au reuşit să genereze un surplus solid în primii 25 de ani ai domniei sale – ceea ce a fost convenabil, din moment ce regina a avut o imperioasă nevoie de fonduri de sponsorizare a războiului odată ce în 1585 a fost luată decizia de a trimite în Ţările de Jos o forţă expediţionară sub comanda lui Leicester.

În conflictul cu Spania de după 1585, administraţia elisabetană a trebuit să facă faţă atât unor solicitări strategice, cât şi financiare. În evaluarea celei mai bune strategii pe care ar fi trebuit să o adopte Anglia, lideri navali ca Hawkings, Raleigh, Drake şi alţii au pledat în faţa reginei pentru o politică de interceptare a comerţului spaniol cu argint, făcând incursiuni pe coastele şi în coloniile duşmanului şi exploatând în general avantajele forţei navale pentru a purta un război ieftin – o propunere atractivă în teorie, deşi adesea greu de implementat în practică. Însă mai trebuiau trimise trupe şi în Ţările de Jos şi în nordul Franţei, pentru a-i sprijini pe cei care luptau împotriva armatei spaniole – o strategie adoptată nu dintr-o mare dragoste faţă de rebelii olandezi sau francezii protestanţi, ci pur şi simplu deoarece, după cum spunea Elisabeta, „când va veni ziua de pe urmă a Franţei, aceasta fi totodată şi ajunul distrugerii Angliei”[108]. Aşadar, era vital să se menţină echilibrul european şi prin mijloace active, dacă era necesar. Iar acest „angajament continental” a continuat până la începutul secolului al XVII-lea, cel puţin într-o formă personală, căci mulţi soldaţi au rămas pe loc atunci când forţa expediţionară engleză a fost integrată în armata Provinciilor Unite, în 1594.

Îndeplinind dubla funcţie de a ţine sub control planurile lui Filip al II-lea pe uscat şi de a-i hărţui imperiul pe apă, englezii şi-au adus contribuţia la menţinerea pluralităţii politice a Europei. Dar povara susţinerii a 8000 de soldaţi peste graniţă era imensă. În 1585, fondurile trimise în Ţările de Jos au însumat peste 100.000 de lire sterline, iar în 1587 au fost de 175.000, ambele sume reprezentând aproximativ jumătate din cheltuielile anilor respectivi. În anul Armadei, alocările pentru flotă au depăşit 150.000 de lire. În consecinţă, cheltuielile anuale ale Elisabetei de la sfârşitul anilor 1580 erau de două-trei ori mai mari decât la începutul deceniului. În deceniul următor, Coroana a cheltuit peste 350.000 de lire anual, iar campaniile irlandeze au urcat media anuală a ultimilor patru ani ai reginei la