supuse, aproape pierdută, și medicul o dezveli și mă și mirai că îndată se și îndepărtă, atît de rapid îi înfipsese seringa, sau atît de nedumerit eram încît clipele se comprimaseră pentru percepția mea. „Gata, zise părosul, acum puteți să ieșiți. Dumneavoastră, mi se adresă, doamna mai rămîne un sfert de oră.”

Nu chiar un sfert de oră, poate chiar o oră întreagă, atît de lungă mi se păru așteptarea. Fetele, deși nu se cunoșteau între ele, aveau o expresie comună: știau ce se petrece înăuntru (vor intra și ele), și nu se temeau nicidecum. „Te adoarme?”, zise una. „Da’ de unde!”, i se răspunse. „Și nu zaci pe urmă?” „Da’ ce, crezi că doctorul e babă, să-ți bage fusul? Îți face o injecție și nu simți nimic…” În sfîrșit ușa se deschise. Suzy ieși. Era, nu palidă, ci albă ca creta. „Cine e la rînd?”, întrebă medicul, și o altă fată se ridică și dispăru în cabinet. „Suzy, îi șoptii, ți-e rău?” „Nu, murmură, mi-e foame! Caută un taxi și du-mă la cîrciumioară. Vezi că se găsesc la ieșirea din spital, să tragă aici.”

Pînă la cîrciumă n-o mai întrebai nimic (fiindcă înțelesesem) și nici acolo, unde începu să mănînce tot ce putu să i se aducă pînă ce i se pregăti mititei și un mușchi de vacă („să fie mare, zise ea, și multă salată verde”). În schimb, eu nu mîncai nimic. După friptură, mai ceru un mic. „Unul singur?”, întrebă cîrciumarul mirat: „Da, numai unul și încă un ardei iute”. Îl mîncă foarte aferată și se uita la mine într-un fel care se voia elocvent, asemeni unui copil care s-ar fi lăudat altuia că iată ce mănîncă el și celălalt n-are. „La urmă de tot, îmi explică, se simte gustul micului!” Și încîntarea ei puerilă mă convinse că era ferm încredințată. Oricum, culorile îi reveniră și îmi spuse în treacăt, după ce bău pe nerăsuflate un pahar întreg de vin roșu, că a făcut o întrerupere de sarcină, care la ea e totdeauna atît de toxică, încît pînă n-o scoate nu poate mînca nimic. „Știi, zise cu o uimire pe care o contemplă ea însăși cu o mare curiozitate, eu n-o să pot să fiu niciodată mamă, sau cel puțin pînă nu se descoperă un medicament care să…”

Așadar părosul o sfîrtecase acolo în cabinet, unde lucra oficial și pe bandă rulantă, în schimbul taxei de 30 de lei. Atît cerea statul pentru a suprima o viață în embrion. „Și fetele acelea, zisei, tot pentru asta veniseră?” „Da.” „Așa deci! exclamai indignat. Și probabil că asta se petrece zilnic?!” „Probabil, sau poate o dată pe săptămînă…” „Și țărăncile acelea…” „Da, și țărăncile, zise Suzy. Unele stau la zeci de kilometri de spital, se întorc acasă pe jos…” „Și acasă o iau de la cap”, spusei posomorît, descoperind deodată în mine o îngrijorare sumbră în fața speciei care se mutila cu bună-știință și chiar cu veselie (acum mi se părea că toate fetele acelea, așteptînd să le vie rîndul, erau de fapt foarte vesele, deși nu erau). „Bineînțeles că acolo în satul lor o iau de la cap, zise Suzy. Nu costă mult!” „Da, am văzut!… și te pomenești, reluai cu ironie, că sarcina toxică îți ia și graiul?!” „Nu, zise, n-are nici o legătură.” „Dar, după cîte știu eu, sarcinile toxice se pot trata. Ai încercat?” „Nu, nici n-avea rost…” „De ce nu mi-ai spus?” (Mai tîrziu am aflat că într-adevăr se putea trata cu șanse de succes, „dacă femeia are o mare dorință de a naște”, mi se precizase.)

Îmi amintii de Căprioara: nici ea nu vrusese să păstreze sarcina, decît dacă spintecătorul de dovleci cu care concepuse s-ar fi întors la ea. Iar Matilda mă părăsise în sinea ei chiar îndată ce se asigurase că nu era o femeie stearpă: nu voia să trăiască cu mine. „Sarcina ta toxică e un pretext”, îi spusei. „Ai țigări la tine? răspunse Suzy cu o bună-dispoziție de zile mari. Te rog frumos să-mi dai o țigară!” Îi întinsei pachetul, care stătea în buzunarul meu zile întregi, nu fumam decît în scurte și rare clipe; îndată ce trăgeam cîteva fumuri o aruncam, amețeala pe care o simțeam nu-mi făcea nici o plăcere. Îi aprinsei bricheta, și în timp ce își vîra țigara în flacără, îmi apucă mîna, simțindu-i strînsoarea ei dulce și fierbinte. Tulburat, tăcui. Deși proaspătă, imaginea chipului ei alb ca creta, cînd ieșise din cabinetul medicului și mă căutase cu privirea, mă tulbură adînc, ca la o amintire dureroasă și îndepărtată. Oricît aș fi dorit să ocolesc brutalitatea gîndului că dragostea mea pentru ea nu avea viitor, nu mă putui stăpîni să nu-i spun în clipa aceea chiar acest lucru: „Suzy, ce-ai făcut? Cum ai putut să te lași astfel măcelărită? O, Dumnezeule, șoptii, cine îți spune ție că n-ai omorît, poate, unicul tău copil?”

Dar ea nu se tulbură în prima clipă, și abia după ce se lăsă între noi o tăcere grea țigara îi căzu dintre degete. „Mă scuzi un moment?” zise.

Și se ridică și porni undeva cu pașii ei care mergeau parcă îndărăt (acum mai mult ca oricînd), lăsîndu-mă parcă cu bună-știință să-i contemplu mersul, s-o înțeleg fie și numai dintr-atît, că nici o întrebare n-are rost, că gestul de față, clipa prezentă, sentimentul trăit de ea dăruit mie erau tot ceea ce e mai de preț pe această lume. Restul nu e nerozie, dar nu găsea în ea nici un ecou. „Cum, dar ți-am spus!”, zise după ce se întoarse. O contemplasem venind, ca pe o străină. Era voinică, o redescoperisem, bine clădită, imaginea însăși a fertilității, rănită acum de implacabile instrumente care curățiseră cu hotărîre din alcătuirea ei intimă rețeaua fină de sînge matern… „Da, îmi spusese: sarcină toxică.” Da, auzisem de astfel de sarcini. Îmi turnai și băui cu sete două pahare de vin, unul după altul. Brusc, devenii vesel. „Ai un șasiu formidabil”, îi spusei. Numai o clipă îi trebui ca să înțeleagă. Șasiul era corpul, scheletul ei bine