alcătuit. „De ce vorbești așa? se rugă. Te rog, nu-mi vorbi așa!” „De acord, dar aș vrea să știu care șofer pornește la un drum lung cu un șasiu despre care știe că e grav fisurat…” Nu mă puteam stăpîni să nu revin asupra subiectului. „Nu știu ce vrei să spui, zise, dar te rog frumos să te porți bine cu mine.”

Ca și cînd pînă atunci nu m-aș fi purtat bine cu ea! Într-adevăr, nu era momentul, dar fusese vreodată? „Nu, zisei, ai rămas însărcinată cu mine și te-ai dus și ai scos copilul. Sarcină toxică. Nu cred în sarcinile toxice! De ce nu mi-ai spus?” „Nu ți-a spus mama?” „Nu! Maică-ta ți-e complice, de ce nu mi-ai spus tu?!” „Pentru că tu niciodată…” „Eu, niciodată, ce?” Luă martori, cu o privire circulară, tot ceea ce se vedea în jur: mesele cu puțini clienți, bîrnele negre ale încăperii, lumina agonizantă a acelui decembrie care se stingea în ferestre, dar nu mărturisi nimic, ca și cînd în cele din urmă ar fi vrut să spună că era zadarnic… „Ei! o îndemnai, te ascult!” „Iubitul meu, îmi spuse cu simplitate, ai văzut singur că nu puteam să mai mănînc!” „De ce nu mi-ai spus?” „Pentru că știam ce gîndești, iar eu știam că nu se poate!” „Ai încercat!?” „Bineînțeles!” „Trebuie să încerci de fiecare dată, îi spusei îmblînzit, fiindcă natura ta e bună din moment ce prinzi copilul, dar ceva din tine îl respinge, ar putea să fie gîndirea ta, voința inconștientă de a nu dori să naști. Această reacție, adusă în conștiință, poate fi învinsă, fiindcă nu e firesc ca o femeie să rămînă însărcinată și să nu poată reține sarcina. Formula sarcină toxică nu răspunde la întrebarea de unde vine această așa-zisă toxicitate… Bănuiesc că trebuie să fie o reacție imunologică, de respingere, dar foarte nenaturală, și deci remediabilă, fiindcă embrionul nu ți-e străin, e din ființa ta, și n-am auzit de pildă că un om se poate otrăvi (ba am auzit!) cu propriile lui secreții interne.”

Ea rîse sesizînd din zbor cum singur îmi dărîmam toată schelăria argumentației. Rîsei eu însumi. „Suzy, îi spusei cu o seninătate tulbure, de ce nu vrei să te măriți cu mine?” Înțelese că nu va scăpa ca de obicei. Singurul truc pe care îl folosi hotărîndu-se să gîndească împreună cu mine fu să mă facă tot pe mine responsabil de răspunsul pe care îl va da… Rămase cu gura ușor întredeschisă, uitîndu-se în pămînt… Se vedea că face un efort considerabil să exprime exact ceea ce era în ea, fără să mă înșele pe mine și nici pe sine… „Să ne căsătorim, murmură… Cum, pentru toată viața?!!”

Și brusc se uită la mine cu o candoare derutată, să-i confirm eu adevărul sentimentului care o stăpînea. „Nuuu! exclamai sarcastic, cum să fie pentru toată viața? Facem o căsătorie pe termen redus. Îi spunem oficiantului de la starea civilă… Pe cît? o să ne întrebe. Ei! ce zici, Suzy? Un an? cinci?” Atunci ea răspunse cu o obidă căreia nu-i mai rezistai: „…pune, domne, trei ani!” Și ne înjură apoi așa global (învățase de la mine!) „…vă muma în… la toți!”

Nu era prima oară cînd eram expediați astfel, eu și cei pe care îi mai avea ea în cap, nenumiți. Fu efortul cel mai insistent pe care îl făcui să-i captez gîndirea, reușind să aflu ce? Că îi era imposibil să se vadă clar rămînînd toată viața cu mine… Cu mine sau cu oricare altul? Cum puteam să știu cînd cu adevărat nici ea nu știa? Și înțelesei, și din clipa aceea renunțai, se produse adică în obiceiul meu de a gîndi, pornind de la cauză la efect, o deplasare silită… Sufletul acestei fete îmi apărea ca o „corolă de minuni a egoismului”, pe care încercînd s-o descifrezi, ai fi scos bine la iveală acest egoism, dar ai fi sfărîmat în același timp cu însuși instrumentul cercetării, grosolan prin definiție, și farmecul cu care se învăluia inextricabil. Ce era de preferat? Să insiști în dorința (cum am spus, grosolană prin definiție) de a obține certitudine în iubire și în durata ei, sau să renunți? Cum, pentru toată viața? Chiar? Cu același om?! Hm! adevărat, era neliniștitor, cum să zici da?

Capitolul VI

„Uite, îi spusei deci în ajunul Anului nou, s-a făcut frumos, nu vrei totuși să facem Revelionul la Braserie? Avem masă reținută, am și plătit-o, dar n-are importanță. Domnul Jenică mi-a spus că dacă nu venim, îmi dă banii îndărăt.” „Nu, zise, facem Revelionul la noi.”

Tăcui. La noi, adică unde? La părinții ei? De la întreruperea sarcinii nu se mai întorsese acasă, fără să-mi spună însă că rămînea definitiv cu mine. Nu mă bucuram totuși mai puțin, deși aveam o bănuială, sau mai bine zis o explicație. În ziua aceea se simțise bine, mîncase iarăși seara cu același apetit, dormise neîntrerupt pînă a doua zi (îl anunțasem eu pe director de ce lipsea – casiera noastră era bolnavă), o găsii la ora trei și jumătate în pat, căscînd ca de obicei cu mare poftă și… flămîndă, o ghicii după ochi, după privirea insistentă și elocventă cu care mă primi. „Ți-e foame!” zisei. Confirmă cu o bătaie a pleoapelor. (Continua să fie mută, nu total, dar se pare că descoperise farmecul comunicării prin semne și mai ales farmecul tăcerii în doi; numai de-ar ține-o așa și să nu-și mai revie, gîndisem, parcă mi-era mai aproape sufletul ei fără perdeaua de cuvinte pe care o pusese înainte între noi.) „Mergem jos la cîrciumioară, îi spusei, îmbracă-te.” Mă privi fix, fără să clipească. Se întoarse în pat și continuă să se uite la mine în tăcere. Înțelesesem greșit bătaia pleoapelor? Nu-i era foame? Se răsuci și îmi întoarse spatele. „Ești obosită? Nu poți să cobori?” Nu-mi răspunse. „Să-ți aduc ceva din oraș? N-avem nimic în casă!” Tăcere. Nu-i ghiceam gîndul. „Oricum, îi zisei, să-mi răspunzi numai prin tăcere e imposibil să aflu ce dorești,