să le bage într-un cămin nou construit a fost un tărăboi, nu voiau să plece, fete, fete, dar au adus colegi și au distrus tot ce se putea vinde, clanțele de la uși (erau frumoase, de!), feroneria de la ferestre, galeriile din lemn de nuc, ha, ha, ba chiar și uși întregi, au fost scoase din țîțîni și au fost declarate inexistente, cică «n-au fost de la început». Pe dosul celor de la șifoniere sau ale dulapurilor în perete își înscriseseră fetele programul de la cursuri, cu creion chimic, pe furnirul alb de paltin. Luni: de la opt la zece, economie politică și marxism, marți, de la cinci la opt, teoria literaturii, miercuri, teoria chibritului… Știu asta de la bătrînul, care a fost chemat să spună el ce stricăciuni s-au mai făcut, să se dreagă casa și grădina din jur, cu havuzul astupat, cu dependințele de vară în paragină, pline de murdării. S-a reparat tot, a stat acolo o vreme un ștab, unul Mircea, pe urmă ăsta a plecat și în locul lui s-a instalat Miliția, care ăștia au schimbat-o după necesități: dependințele le-au transformat în camere obscure, pentru amprente digitale și alte fotografii, beciul în beci, și la poartă au construit și ei o chichineață cu ghișeu, pe unde scotea capul un milițian, dacă voiai să intri să-ți schimbi buletinul sau să dai cine știe ce declarație… Ni s-a repartizat și nouă cîte-o odaie, vă ajunge, zice, sînteți necăsătoriți, dar pe urmă ne-am căsătorit, avem și copii, dar tot în ele am rămas… Așa că, vedeți, de-aia ne-am hotărît să facem Revelionul aici… poftiți și dumneavoastră, dom’ profesor, sîntem vecini, nu? Cum să nu, cu plăcere”, mai adăugă el puțin absent și cu un entuziasm mai moderat ca și cînd eu aș fi cerut să viu, nu ei m-ar fi invitat…

„Oricum, zise Suzy, trebuie să trecem și pe la ai mei. Trecem acuma, luăm masa împreună, ciocnim un pahar și pe urmă ne întoarcem acasă.” Acasă deci, tresării, casa mea o consideră așadar și a ei. „Și n-or să se supere că îi lași singuri diseară?” „Nu, nu vor fi singuri, zise Suzy, ba chiar s-ar putea supăra că n-o să petrecem Revelionul cu cei de vîrsta noastră, dacă rămînem cu ei… I-am putea jena cu lipsa mea de chef, dacă s-ar întîmpla ca lipsa mea de apetit să persiste. Pe tine n-o să te deranjeze, nu-i așa, iubitul meu?!” Și îmi aruncă o privire pe sub gulerul blănii și un surîs de un farmec ucigător, în timp ce pleoapele ei mari bătură cu o veselă viclenie, aluzie nedefinită la tot ceea ce gîndeam și simțeam eu; cum adică să mă deranjeze pe mine vreodată orice-ar veni de la ea?

Ieșiserăm de la birou mai devreme, ca toată lumea. Soarele strălucea orbitor peste bulevardele înzăpezite, care forfoteau de oameni. Era o binefacere că nu mai treceau pe ele în viteză, zăngănind din toată fierăria lor, grelele camioane. Ici, colo doar se vedeau oprite în fața magazinelor alimentare dube mai mici din care se descărcau cîrnați, jumătăți roșii de porci, lăzi cu băuturi, specialități de vită, ficat, fructe, portocale, mandarine, banane… Alături, pe patru rînduri, cozi lungi în așteptare. „Stăm și noi?”, zisei. „Ce vrei să luăm?” „Fructe! zisei. Banane! Dacă o fi să ne treacă cheful de a mai ajuna, cu niște vin și banane ne descurcăm.” „Bine, hai să stăm! Dar să alegem o coadă mai mică.”

Nu găsirăm! Ne întoarserăm înapoi la primul magazin unde însă între timp coada sporise. Suzy se așeză fără ezitări. O expresie ciudată i se așternu pe chip, care, însă, observai, nu era numai a ei. Dacă omul este, cel mai adesea, în manifestările lui, expresia trufiei, la o coadă lungă se poate spune că este întruchiparea însăși a răbdării și supunerii. Nici măcar nu mai gîndește, îți face impresia că totul se retrage în ființa lui și nu mai rămîne decît așteptarea, pînda, să vadă dacă se înaintează, dacă individul acela cu căciulă, din față, care stă ca un imbecil de o jumătate de oră și nu se mișcă deloc, o să se decidă în sfîrșit să facă un pas, sau baba aceea care nu se mai clintește de lîngă cîntar și tot încarcă (o să ia toate fructele în imensele ei sacoșe!) o să termine vreodată și o să se care în cele din urmă? În acest timp vînzătorii mai dispar, ba unul, ba altul, chemați înăuntru nu se știe de cine și nu se întorc chiar cu una, cu două… „Nu sîntem un popor rău guvernabil”, îi spusei iubitei mele la ureche după vreun ceas de așteptare, timp în care tăcuserăm amîndoi, prinși de tăcerea tuturor. Ea se uită la mine cu o expresie în care răbdarea se decolorase și drept răspuns se sgribuli. „Ți-e frig, zisei, hai să renunțăm!” „Nu, zise, de ce să renunțăm, după ce am așteptat atîta!?” Avea dreptate: totdeauna ne reține regretul timpului pierdut. „Ai putea să răcești, insistai, și la urma urmei nu e nevoie să stăm amîndoi la coadă, du-te acasă și viu și eu pe urmă.” „Bine, zise și deschise poșeta și scoase din ea o părere de plasă (pe care toate femeile aveau grijă s-o poarte cu ele împreună cu rujul, pudriera și creionul, nu se știe unde „se dă” ceva și erau totdeauna pregătite). Să știi că se întinde, nu te uita la ea că e așa minusculă, adăugă. Și e foarte rezistentă, ține și trei kilograme!” „Nu mai spune”, zisei, și abia atunci se trezi, înțelese că nu amorțisem, că o iubeam și că așteptarea nu mă îndobitocise; rîse discret, hi, hi, „te sărut, îmi șopti, te aștept la mama, nu întîrzia mult…”

„Auzi ce mi-a spus Victor cînd stam la coadă, că nu sîntem un popor rău guvernabil”, zise Suzy la masă, adresîndu-se, desigur, tatălui ei, fiindcă doamna Culala, ca orice soție de modă veche, avea interesul tocit pentru discuțiile zise de idei și nu se înviora decît cînd era vorba de