mici întîmplări din universul ei casnic, în general legat de bucătărie (cum i-a reușit, sau nu i-a reușit, un anumit fel de mîncare sau prăjitură, fiindcă a avut, sau n-a avut, cutare condiment, sau a uitat că trebuia întîi să treacă zarzavaturile prin sită, sau să bată întîi foarte insistent albușul și abia după aceea să adauge gălbenușul). „Și ce e cu asta?”, zise domnul Culala. „Cum?! făcu Suzy. Păi îmi spunea chestia asta la ureche! În prima clipă am crezut că îmi face o declarație.” „Aveai nevoie?”, zise domnul Culala fără mirare. „Aveam, începusem să îngheț.” „ Nu e așa frig afară!”, se miră el știind totuși că… „Chiar și cînd nu e frig, tot îngheți, stînd ore întregi nemișcat…” zise doamna Culala ghicindu-i comodul gînd de bărbat pe care soția îl scutea de cozi. „Numai la asta nu-mi era mie gîndul, dacă sîntem sau nu sîntem rău guvernabili”, reluă Suzy uitîndu-se la mine dintr-o parte („totuși am simțit că mă iubești, parcă îmi spunea, dar în loc să mi-o spui ți-ai permis să te gîndești la altceva: crezi că ți-ai cîștigat acest drept, să mă iubești și să nu mi-o mai spui?”). Domnul Culala mă apără: „Nu există grad de inteligență la femei cînd e vorba să-l împiedice pe un bărbat să gîndească”. „Zău!” făcu Suzy. „Da, afirmă hotărît domnul Culala, și dacă vreuna reușește să-l împiedice începe să-l admire pe un altul, care a rezistat.” Suzy rîse; așa ceva! „Dar dacă ne gîndim că la ora actuală nu lipsa alimentelor sau obiectelor stă la originea cozilor, aș zice că sîntem un popor prea ușor guvernabil. Înainte, continuă domnul Culala, cînd intrai într-un magazin, erai, cel puțin cîteva minute, singurul cumpărător. Acum stai la coadă și la pantofi, cu toate că producția de pantofi e mai mare ca în vechiul regim. Nimeni nu se gîndește că a cumpăra ceva este, pentru orice om, un eveniment, oricum pentru cei cu pungile mici, o mare plăcere. Acum a devenit doar o necesitate, trebuie să cumperi, n-ai încotro, dar parcă ți se face silă să vezi iar mutra unui vînzător care își iese repede din pepeni dacă îi ceri să mai vezi și alte modele: are dreptate, cred că visează și el noaptea mutrele iritate ale clienților, prea numeroși și pretențioși ca să-l determine să mai fie și agreabil și serviabil…”

Nu eram atent la el, ci la fiica lui: nu stătea drept la masă, ci cu genunchii întorși spre mine. Îmi amintii cum la început vrusesem să verific dacă făcea la fel cu oricine îi era familiar. Uitasem acest gînd, dar acum eram sigur că nu, și nu mă putui stăpîni și îi mîngîiai ușor frumoasa ei tîmplă, în timp ce îi răspundeam domnului Culala. „Aveți dreptate, nu ne dăm seama că viața noastră tinde să se sărăcească de astfel de evenimente, care nu sînt deloc atît de neînsemnate, cum par la prima vedere, și cum cred unii. De pildă această invenție, radioul, făcut să ne transmită știri, muzică și alte lucruri agreabile. Dar ce înseamnă o știre? Oricum nu ceva care știm deja, sau presupunem. Știu, sau presupun că peste tot se muncește. Or, știrile pe care le auzim la radio le știm sau le presupunem: că la țară oamenii se pregătesc să însămînțeze sau să culeagă recolta, că la furnalul cutare norma a fost (sau n-a fost!) depășită, și așa mai departe. Cine ascultă toate astea? Sau că în lume au loc tot felul de cutremure, inundații, avalanșe, secetă, uragane… Dar, adaugă reporterul (am auzit eu însumi chestia asta), cică la Praga liliacul a înflorit a doua oară.” „Bineînțeles, zise domnul Culala, la noi e o liniște de paradis, unui regim drept, pînă și natura îi face ochi dulci.” „N-aveți dreptate, îl întrerupse doamna Culala, uite, la radio Erevan se transmit totdeauna lucruri interesante!” „Da, mamă, zise Suzy, ia spune-ne tu ultima!” „Cică s-a pus o întrebare: e adevărat că în comunism fiecare om o să aibă avionul lui? Răspuns: e adevărat! Întrebare: și ce-o să facă cu el? Răspuns: cum, de pildă, află că se dă brînză la Kamciatka, se urcă repede în avion și zboară acolo!”

Nu rîse nimeni. Eu pentru că eram încă tulburat de reacția ei (cînd o mîngîiasem își întorsese chipul spre mine și mă învăluise cu o privire lungă, tăcută, supusă și gravă pe care nu i-o cunoșteam), domnul Culala pentru că era un ardelean serios care reacționa greu la o anecdotă. „Vedeți, reflectă el după un timp, în comerț expresia se dă, dacă ar analiza-o un marxist, ar descoperi cu ajutorul ei o gravă anomalie: nu se vinde ci se dă (se dă brînză la Kamciatka!). În ce situație se află atunci cumpărătorul? De cerșetor, nu? din moment ce nu i se vinde, ci i se dă! Asta înseamnă că oricînd se poate să nu i se mai dea. Tu mi-ai spus, se adresă el soției, că la o coadă a izbucnit un scandal și vînzătoarea (era o vînzătoare după cîte mi-aduc aminte) a spus: face rău că v-aduce! Iată, după ea, comerțul se amestecă cu morala (face bine, face rău), dar mai ales se identifică total cu puterea, care poate decide după caz dacă să se aducă sau să nu se aducă. Or, după cîte știu eu, interesul de a se vinde mărfuri n-a dispărut în socialism, pentru simplul fapt că activitatea oamenilor în producție ar deveni fără sens. De fapt pentru cine producem dacă nu pentru noi înșine? Atunci ce caută în acest proces cuvintele se dă?”

Domnul Culala era vizibil indignat. Dar fiica lui rîse: „Tată, cuvintele acestea sînt o născocire a oamenilor, așa gîndesc ei, dar nu reiese de-aici că tot așa gîndesc și șefii comerțului”. „Tot ce gîndesc oamenii reflectă o realitate”, zise domnul Culala mai puțin indignat. „Da, admise Suzy, sigur că reflectă o realitate, dar nu pe-aceea argumentată de tine.” „Dar care?” „Ei, asta nu știu!”, dădu ea din umeri