și parcă mă luă pe mine drept dovadă, își înfipse mîna în umărul meu și începu să mi-l strîngă prin dulci spasme, ca și cînd ar fi vrut să-mi sugereze o semnificație. Înțelesei: să nu-i mai răspund tatălui ei, să schimb subiectul. „Spuneți-mi, îl întrebai, dacă vi s-ar încredința astăzi o mică fabrică ați mai putea s-o conduceți?” (Eram chiar curios să aflu.) „Cred că nu, răspunse domnul Culala, și pot să spun și de ce: pentru că nu mi s-ar da voie să am liberă inițiativă, într-o economie atît de centralizată.” Suzy îmi strînse iar umărul și atunci mă uitai la ea și îmi dădui seama că nu asta voia: se lipi de mine și începu să-mi mîngîie ceafa. „Ești obosită, ți-e somn! zisei ca să maschez acest abandon al ei care îmi strecura în inimă o intensă bucurie. Mergem?” „Da”, zise, dar nu se grăbi să se ridice, ar fi vrut parcă să adoarmă acolo, în fața părinților, cu capul pe umărul meu. „Credeți atunci, zisei, că experiența iugoslavă se află pe un drum mai bun?” „Nu, mai rău, zise domnul Culala. O economie ori e liberă total, ori e centralizată. Mai degrabă cred că autoconducerea ar folosi într-o economie capitalistă, unde ar micșora în bine, pentru producție, voința negativă a patronului. Un patron slab ar putea, astfel, prin participarea salariaților la treburile întreprinderii, să evite de pildă falimentul, care nu-l amenință numai pe el, ci și pe salariați, care devin șomeri. Cointeresarea e o forță care încă nu și-a spus cuvîntul.” „Bine, și atunci de ce nu s-ar potrivi și economiei socialiste?” „Pentru că nu poți avea o economie liberă sau liberală într-un stat centralizat.” „Nu înțeleg!”, zisei. „Să vă dau un exemplu”, zise domnul Culala turnînd în pahare.

Ciocnirăm. Doamna Culala ne ură, mie și fetei ei, numai bine și realizarea tuturor dorințelor în noul an, Suzy să reintre la facultate, domnul Petrini să se întoarcă și el acolo ca profesor și soțului ei sănătate și să intre și el într-un serviciu. „Degeaba zice el că nu, dar dacă i s-ar încredința nu o uzină, ci chiar un simplu magazin, ce bine i-ar părea! Să știți că e la curent cu totul și suferă și el că stă și nu face nimic…” Doamna Culala se amețise puțin de paharul băut înainte de aceste urări și divulga acum, despre soțul ei, cum divulgase în prima mea vizită despre Suzy, secrete pe care nu le putea păstra numai pentru ea. Iar eu îi urai să rămînă mereu veselă și optimistă, în timp ce mama și fiica se îmbrățișau și se sărutau. Pentru domnul Culala nu găsii nici o urare, dar nici el pentru mine. Așteptam amîndoi să se termine efuziunile femeilor și să continuăm discuția. Ciocnirăm totuși a doua oară, și înainte de a goli paharele ne adresarăm un sobru „la mulți ani”. „Mai jos, spre Sibiu, continuă el, crescătorii de vite din satele muntoase nesocializate au oferit statului, oficial, spre vînzare, de nu știu cîte ori mai multe vite decît ceea ce se contractase. La început toată lumea era încîntată, dar pe urmă, ia stai! Ce e asta? Ce e cu casele astea noi și somptuoase, ce e cu țăranii ăștia care își cumpără automobile și au sute de mii de lei la C. E. C.? Asta e o inegalitate socială, o sfidare, un cumul de capital. Nu! Chestia asta trebuie să înceteze! Bine, nu, dar ce să le facem? Ce să le facem altceva decît să le interzicem să mai crească atîtea vite. Ceea ce s-a și făcut! Li s-a interzis. În timp ce producția de carne e la ordinea zilei, într-o Europă care a descoperit că nu carnea de porc sau de pasăre e cea mai gustoasă, ci cea de vită, steak-ul, mușchiul la grătar… Poate nu știi că înainte de război carnea de porc era mai scumpă la piață decît carnea de vită… Care ar fi situația unei uzine dacă transferăm cazul în industrie? Fie datorită unor condiții mai bune, fie mai ales datorită calității oamenilor (oamenii nu sînt toți și mai ales peste tot la fel!), cutare întreprindere cîștigă mai mult decît altele de același profil, și atunci ce faci? Le lași cîștigurile? Nu ar apărea grave perturbări în psihologia salariaților, plecări, părăsiri ale locului de muncă, o fluctuație nesănătoasă a forței de muncă în sectoare chiar vitale?… Nu, e mai bine cum e acum, cînd poți acoperi cu realizările dintr-un sector pierderile din altul, unde statul centralizat nu e interesat să dea cineva faliment. Nu știu cum se descurcă sîrbii, n-am datele necesare să-mi dau seama ce înseamnă la ei, practic, autogestiunea. Am auzit, de pildă, că o firmă contractează să cumpere, să zicem, cupru, sau altceva, de undeva, de pe o piață străină, unde plătește cu valută forte, în timp ce o altă firmă din țară are aceeași materie primă în stoc, la un preț plătibil în monedă națională. Nu văd aici unde ar fi cîștigul! Ce iei pe mere dai pe pere. Cel puțin la noi apare acest avantaj, care e foarte sigur, și ne dă un sentiment de stabilitate absolut incontestabil: merge sau nu merge uzina, avem salariul asigurat. Crește sau nu crește productivitatea muncii, noi, șefii, ne încasăm primele noastre regulat…” „Glumiți”, zisei. (Toate acestea nu mă pasionau cîtuși de puțin, deși eu îl incitasem pe domnul Culala să-și expună teoriile despre comerț și economie, care nu puteau fi decît amuzante și ușor ridicole, ca ale oricărui ins care privește fenomenele neimplicat în ele ca să le descopere cu adevărat legea care le guverna; fusese patron și presupuneam că alt subiect de discuție ar fi fost pentru el plicticos.) „Nu glumesc deloc! exclamă însă domnul Culala cu o ironie împrăștiată. Nici el nu știa dacă era cazul să-și adîncească sau nu ironia. Un salariu sigur și niște prime nemeritate nu sînt ele niște stimulente asemănătoare cu avantajele autoconducerii? continuă el. Hai bă, zice românul, care în general e un om cu simțul datoriei, în sensul că