îi displace să rămînă dator, are, în acest sens, o veche noblețe, puneți mîna și munciți, că de-aia vă plătește statul. Și muncesc, ba chiar, în momente grele, fac acte de eroism la care numai conștiința îi obligă. Popor admirabil și, cum bine ai spus dumneata, ușor de guvernat… Ne încurcă regățenii, exclamă deodată domnul Culala dîndu-se pe spate, forțînd la limită echilibrul dintre el și scaun, picior peste picior, și cu o privire dură de șef ardelean care nu știe de glumă. Dădu paharul pe gît. Cum a putut un cărturar așa de mare ca Iorga să spună că vrem Ardealul fără ardeleni!?” „Nu cred să fi spus Iorga un astfel de lucru! Poate altcineva!” zisei. „Tată, murmură Suzy somnolentă, cu capul pe umărul meu, asta e o istorie veche!” „Nu atît de veche, ne-au lăsat pînă acum cîțiva ani pe seama ungurilor, au creat chiar o regiune «Mureș-autonomă maghiară». Aici, unde e leagănul românismului… Ne-au adus moldoveni… ne murdăresc parcurile, își fac nevoile pe lîngă zidurile Bisericii negre, veche zidire care…” „Da, tată, îl întrerupse Suzy, și tu nu știi cine e Eminescu, care era moldovean și a mers pe jos prin Ardealul nostru, ca un sfînt pe un pămînt minunat. De ce nu recunoști că n-ai citit niciodată un vers de-al lui?” „Mie îmi place Goga…” „Da, ție îți place Goga, de ce m-ați dus de lîngă boi, de ce m-ați dus de-acasă, deși ești la a treia generație care a părăsit boul, tot la coarnele lui te gîndești, ca la o zeitate, boul Apis, și cucuruzul, în care n-ai intrat niciodată, hai, tată, pa, te sărut, eu am plecat”, zise ea obidită, și se ridică și își îmbrățișă iar mama, parcă ostentativ, adică ea, mama, n-avea idei (și în general ce bine e să nu ai idei), dar îl îmbrățișă și pe el, pauvre papa, care ținea atît de mult la Ardealul lui, încît… Eeee! Nimeni nu se gîndea că e și ea o fetiță care… ei da! se simțea fericită și atît tatălui, cît și iubitului ei le ardea să…

Capitolul VIII

Aș fi zis că pica de somn și luarăm un taxi. Dar acasă își reveni și mai ales reveni la tăcerile ei care se pare că după întreruperea sarcinii îi intraseră în fire, alungînd cu totul pe vorbăreața dinainte. Se dezbrăcă și se aruncă în pat cu o săritură elastică (rămînînd chiar o clipă în patru labe, și cu capul în jos) savurînd parcă bucuria jocului pur al unei căprițe, care nu cunoștea vidul sufletesc al oamenilor, clipa lipsită de sens, pe care trebuie s-o alunge cu plăceri grosolane, împerecheri în afara sorocului sau băutură și mîncare dincolo de sațietate. Continuă jocul dispărînd precipitat sub pled și sugerîndu-mi cu o privire de interdicție să nu cumva să mă apropii de ea. Apoi întinse mîna și dădu drumul la radio, însă încet, și nu se dezlipi de el aproape o jumătate de oră, tot căutînd, încercînd toate posturile. Nu-i plăcea însă nimic și îl stinse, îmi întoarse apoi spatele și își trase repede pledul peste cap, ca și cînd ar fi văzut ceva și nu mai voia să-l vadă; totuși aproape în aceeași clipă pledul zvîcni și se uită la mine peste umăr: „Ai înțeles?” zise. „Am înțeles!”

Se lăsă tăcerea. Mă așezai la birou cu o mare poftă de lucru și după o vreme, timp în care mă oprii îndelung la un pasaj din caietele mele, începui să scriu. Neprețuite caiete în care zăceau ca niște aisberguri reflexiile mele din mirifica perioadă a cursurilor universitare! Numai eu știam ce ascund dedesubt, inspirația înaripată a unei stări de spirit în expansiune, inspirație bogată, fertilă, în timp ce, paralel, Matilda dărîma ceea ce credeam eu că este împlinire în viața vie, iubire și armonie… iar paralel cu ea o mare prietenie, cu un om din generația mea, puternică personalitate obsedată de puțină putere pe această lume, plătind un preț… Da, reușise, mă uitase, nici ăsta nu-mi mai dăduse nici un semn din ziua cînd, rîzînd pe culoarele spitalului de cei „arși” (Giordano Bruno), ne despărțisem… Ce-o fi făcînd? mă întrebai oprindu-mă o clipă din scris. Ce local și-o fi ales unde să poată comanda un génie du christianisme însîngerat pe care să-l stropească cu bere și să-și destupe apoi cămășuiala de pe creier cu nenumărate filtre? Mi-era dor de el! Mă duc, îmi spusei, să-l văd! O să-i dau să citească cele două cărți ale mele. Trebuie neapărat să i le dau. În fond, în afară de Ciceo, nimeni nu le-a citit, iar Ciceo… entuziast ca orice prieten… Da, imediat după Anul nou, după ce trec s-o văd pe Silvia, îi dau un telefon și îi fac o vizită…

O bătaie discretă în ușă îmi întrerupse firul… „Da, doamnă”, îi șoptii, să n-o trezesc pe Suzy. Gazda mea înțelese și îmi făcu semn să ies. Mă întrebă apoi dacă ne ducem undeva în seara asta. „Cred că nu”, îi răspunsei. „Dacă totuși nu vă duceți nicăieri, vă invităm la noi. Vin și copiii și o să ne facă plăcere să…” „Domnule Petrini, spuse inginerul din cealaltă încăpere, poftiți cîteva clipe… Luați loc… Realmente, adăugă el, ne-ar face mare plăcere să… Dacă bineînțeles n-aveți altă combinație! O să ascultăm muzică bună, bem un pahar de șampanie și la rigoare se poate și dansa… Ce mai faceți?” „Bine, răspunsei, ca să nu zic excelent…” „V-a căutat o doamnă la telefon.” „Cine era?” „A spus că o să revină!” „Din București?” „Nu, n-am avut impresia… À propos de telefon. Puteți să-l luați în cameră o oră, două și să felicitați pe cine doriți.” „Nu, zisei… ba da, aș vrea să dau un telefon unui prieten din București…” „Poftiți, zise, și cînd nu mai aveți nevoie mi-l înapoiați.” Și se ridică, trase aparatul din priză și mi-l puse în brațe. Bineînțeles, gîndii, pe urmă, doamna inginer, cînd o veni nota de plată, o să-mi