*

Am terminat chimioterapia. Ultima ședință. Ultima perfuzie. Ați scăpat, mi se spune. Nu mă simt scăpată. Dimpotrivă. Aproape că mă bucur că mai urmează: operația, radiațiile. Practic, încă vreo șase luni de tratament, de controale. Încă jumătate de an în care am timp să mă vindec. Asta îmi dă o stare de liniște, ca atunci când știam că mai am niște luni bune până la examen. Poate părea ciudat, dar ideea că voi ajunge la sfârșitul tratamentului, că la un moment dat va veni doctorul și-mi va spune gata, ca și cum cuvântul ăla i-ar da un brânci corpului meu să se descurce singur, ideea asta mă sperie într-atât, încât am frisoane și mâinile și picioarele îmi sunt mai tot timpul reci și parcă dureroase.

Am ales să plec câteva zile cu copilul, la munte. Luăm telecabina și urcăm în vârf. De acolo, de unde ne lasă, mai e doar o pantă cu pietriș pe care trebuie să înaintăm ca să vedem valea cum se deschide sub noi. Fata o ia înainte, la fugă, și mă strigă de sus. Mă dor mușchii atât de tare, încât urc panta aproape în patru labe. Mama-urs, așa mă jucam cu ea când era mică. O lăsam să mi se cațăre în spate și mă plimbam prin casă, de-a bușilea, mormăind gros, înainte să mă las pe-o parte și s-o rostogolesc pe covor. Talpa stângă doare cel mai rău. E doar o perioadă, îmi zic și-n minte îmi sună râsul ei de atunci, un fel de gâlgâit, ca și cum bucuria era atât de mare, că nu putea fi ordonată într-un râs, ci se revărsa șuvoi.

Ajung, în sfârșit, sus și mă las să cad la poalele unui brad uriaș. Ridic ochii și-ncerc să văd cerul, printre ramuri și conuri. Transpirația mi se usucă pe spate și pe obraji. În câteva minute, tot corpul o să se zgâlțâie de frig, știu asta. Bufeuri și frisoane și iar bufeuri și frisoane. Măcar nu dor. Doar mă arde cumva, pe dinăuntru, de parcă mi s-ar fi încins pielea și tot ce e pe dedesubt. De jur împrejur frumusețea își face de cap: nori mici și albi se plimbă în grup pe deasupra noastră. E plin de tufe de zmeură și de albine.

Mă ridic de jos și, în timp ce merg, aleg să-mi iau durerea cu mine, ca pe un baston. Așa va fi mersul meu o perioadă. Ca și cum aș călca pe cioburi. În pantofi, degetele acoperite cu unghii exfoliate și înnegrite se strâng involuntar la fiecare pas. Jos, în oraș, găsisem niște pantofi frumoși, la reducere. Erau de marcă, din piele întoarsă. Aveam și banii. Dar apăsau pe resturile de unghii care zvâcneau la fiecare atingere. Păcat! La mâini, mi-am bandajat buricele degetelor cu câte un leucoplast. Parcă Michael Jackson avea așa. O fi fost bolnav? De durut nu doare. Așa că, de cele mai multe ori, uit. Cam așa merg lucrurile: întâi te ierți şi-ţi dai voie să uiți și-apoi te iubești așa cum numai tu poți s-o faci. Tu și cu mama ta. Exact asta simt acum. Că, pe undeva, încep să-mi fiu propria mamă. Dar mai am până acolo. Mai am. Încă am pretenții de la mine.

De exemplu, îmi dau seama că ar fi trebuit să-l uit pe F. așa cum ne lăsăm să uităm pasiunile pe care nu avem cum să le mai practicăm. Așa cum mi-a spus toată lumea să o fac. Și M. mi-a zis-o, m-a întrebat Ada, ești sigură că nu vrei să-l lași naibii de francez? Mă întreb – ce aștepta să-i răspund? Că nu sunt sigură de nimic, că am nevoie să respir și că așa cum stă acolo, lângă mine, simt că nu pot să-mi umplu plămânii cum trebuie? Și că n-am unde să fug, decât poate în vis, dar cât Doamne-iartă-mă aș putea să dorm? Așa că da, i-am zis, sunt sigură, deși nu eram, dar el stătea acolo și aștepta un răspuns. Iar eu mă săturasem de întrebările lui.

Fata se lipește de mine. O iau de mână și-i propun o ciocolată caldă. Am găsit un bar cu un turn Eiffel în miniatură, așezat direct la geamul dinspre stradă. Mi-e dor de cel adevărat. De la Paris. Mă gândesc că acum, cu întorsătura asta de situație, o să mă tot duc. E frumos Parisul! Mai ales toamna. Fata linge frișca de pe buza cănii. Pare mulțumită, sau măcar nu se plânge. Mi-aș dori s-o iau în brațe, dar nu îndrăznesc, ca și cum un gest nelalocul lui ar putea s-o sperie.

Decid ca trei zile, cât stăm aici, la munte, să încerc să nu mă gândesc la nimic. Sigur, când ne vom întoarce la București, va trebui să mă ocup de operație. Dar până atunci, aleg să uit. Și niciodată trei zile nu mi s-au părut așa de multe.

M-am operat la sfârșit de septembrie. Ultima dată când fusesem într-un spital a fost când am născut. Cezariană. Așa am vrut eu, și copilul s-a dovedit atât de ascultător, încât și-a înfășurat singur cordonul ombilical în jurul gâtului de două ori, numai bine să nu pot naște natural. Nici nu aș fi vrut. Numai gândul că dintre picioare mi-ar fi putut ieși ceva viu, sfârtecând totul, rupând membrane, provocând o durere pe care ar fi trebui să o trăiesc sub ochii altora, o durere care pe urmă mi-ar fi rămas în creier ca o parte din mine, numai gândul ăsta mă umplea cumva de scârbă. Toată iubirea aia pentru copil nu reușea să mă facă să-mi las corpul folosit fără să mă crispez.

Acum însă voi ieși din spital cu ceva mai puțin. Mă duc să-mi scoată ăștia un sân. Dimineață, în oglinda de la baie, dezbrăcată, mă mai uit o dată la mine. Părul aparține femeii și sânul bărbatului. Îmi aduc aminte de vorbele