era o aripioară de rechin. Un fior groaznic, rece şi lichid, mi-a trecut pe şira spinării. Am înotat cât am putut de repede până la o parte a bărcii cu capătul încă acoperit de prelată. M-am tras afară din apă. Nu-l vedeam pe Richard Parker, nu era pe banchetă şi nici pe prelată. Era pe fundul bărcii. M-am ridicat din nou. Tot ce am putut să văd, la capătul îndepărtat, era capul zebrei agitându-se. Când am intrat din nou în apă, am simţit un alt rechin alunecând pe lângă mine.

Prelata portocaliu deschis era ţinută de o sfoară de nylon băgată printre inelele de metal făcute în prelată şi cârlige boante pe marginea bărcii. Călcam apa la prova. Prelata nu era atât de bine legată deasupra prorei care avea un capăt prea scurt. Prelata era un pic mai lejeră când frânghia mergea de la un cârlig de la capătul prorei la celălalt cârlig. Am ridicat vâsla şi am vârât-o în acel spaţiu lăsat de prelată. Am împins vâsla cât am putut. Acum, barca avea o proră deasupra valurilor, chiar dacă era curbată. M-am tras afară din apă şi mi-am înfăşurat picioarele în jurul vâslei. Mânerul vâslei apăsa pe prelată, dar aceasta, frânghia şi vâsla ţineau. Eram deasupra apei, chiar dacă la doar un metru, creasta valurilor înalte mă lovea din când în când.

Eram singur, orfan, în mijlocul Pacificului, ţinându-mă de o vâslă, cu un tigru adult în faţa mea, cu rechini sub mine şi cu furtuna furioasă deasupra mea. Dacă mi-aş fi analizat situaţia raţional, aş fi cedat şi aş fi dat drumul vâslei, cu speranţa că o să mă înec înainte de a fi mâncat. Dar nu-mi amintesc să fi gândit ceva în acele prime minute de siguranţă relativă. Nici măcar nu mi-am dat seama că se făcuse ziuă. Mă ţineam de vâslă, Dumnezeu ştie de ce.

După un timp, m-am folosit şi de colac. L-am ridicat din apă şi am trecut vâsla prin el. L-am adus spre mine şi m-am băgat în el. Acum nu mă mai ţineam de vâslă decât cu picioarele. Dacă ar fi apărut Richard Parker, ar fi fost greu să mă dau jos, dar am considerat că prioritatea era Pacificul acum. Cealaltă teroare putea să mai aştepte.

Capitolul 41

Forţele naturii mi-au permis să trăiesc. Barca nu s-a scufundat. Richard Parker nu s-a arătat. Rechinii au dat târcoale, dar n-au atacat. Valurile m-au udat, dar nu m-au tras în adâncuri.

Am privit vasul care dispărea cu bolboroseli şi râgâieli. Luminile au pâlpâit şi apoi s-au stins. Am încercat să-mi descopăr familia, alţi supravieţuitori, vreo altă barcă, orice mi-ar fi putut reda speranţa. N-am văzut nimic. Numai ploaie, valurile agitate ale oceanului negru şi resturile tragediei.

Întunericul s-a retras ca şi când s-ar fi topit. Ploaia s-a oprit.

Nu puteam să stau tot timpul în poziţia în care eram. Îmi era frig. Mă durea ceafa pentru că îmi ţineam capul sus şi din cauza eforturilor de a mă ridica. Mă durea spatele din cauza colacului. Şi trebuia să fiu mai sus ca să pot vedea alte posibile bărci. M-am târât încet pe vâslă până când picioarele au ajuns la prova. A trebuit să fiu foarte prudent. Ghiceam că Richard Parker era pe fundul bărcii, sub prelată, cu spatele la mine, cu faţa la zebră, pe care probabil o omorâse până acum. Din cel cinci simţuri, tigrii se bazează cel mai mult pe văz. Vederea le e foarte ageră, mai ales în detectarea mişcării. Auzul e bun. Mirosul e aşa şi aşa. Asta în comparaţie cu alte animale. În comparaţie cu Richard Parker, eram surd, orb şi lipsit de miros. Dar, pe moment, nu mă putea vedea, şi, din cauză că eram ud, probabil nici nu mă putea mirosi. Cu şuieratul vântului şi al mării, dacă eram atent, ar fi putut nici să nu mă audă. Atâta vreme cât nu mă simţea, aveam o şansă. Dacă m-ar fi simţit, m-ar fi ucis imediat. Mă întrebam dacă putea să sară prin prelată.

Raţiunea se lupta cu frica. Frica spunea DA. Tigrul era un carnivor de două sute de kilograme. Ghearele îi erau ascuţite ca nişte cuţite. Raţiunea spunea NU. Prelata era din pânză groasă, nu din hârtie japoneză. Căzusem pe ea de la înălţime. Richard Parker putea s-o sfâşie cu ghearele imediat şi fără efort, dar nu putea să sară prin ea ca un clown cu arc. Şi, cum nu mă văzuse, n-avea niciun sens să sară prin ea.

M-am târât pe vâslă. Mi-am dus picioarele la un capăt şi mi-am pus tălpile pe copastie. Copastia este marginea de sus a bărcii, buza, dacă vreţi. M-am mutat încă un pic până când am ajuns pe barcă. Mă uitam ţintă la prelată. În fiecare secundă mă aşteptam să-l văd ridicându-se şi venind după mine. De câteva ori, m-au apucat crize de tremurat. Atunci când voiam să fiu mai calm, picioarele începeau să-mi bâţâie fără voie şi să bată toba pe prelată. Nici nu putea exista un mod mai evident de a-i atrage atenţia lui Richard Parker. Tremuratul trecea la braţe, dar trebuia să merg mai departe. Crizele treceau.

Când am simţit că aproape tot corpul îmi era în barcă, m-am urcat pe prelată şi m-am uitat dincolo de ea. Am fost surprins să văd că zebra era încă în viaţă. Zăcea lângă pupa, acolo unde căzuse, apatică, dar încă gâfâia, iar ochii i se mişcau, exprimând teroare. Era pe o parte, cu faţa la mine, cu gâtul şi capul proptite de marginea băncii, într-o poziţie incomodă. Avea o fractură urâtă la unul dintre picioarele din spate. Unghiul era complet nenatural. Osul îi ieşise prin piele şi sângera. Numai picioarele din faţă păreau normale. Erau îndoite şi presate pe tors. Din când în când, zebra îşi scutura capul, lătra şi sforăia. Altfel, zăcea liniştită.

Era un animal frumos. Dungile albe şi negre îi erau ude şi străluceau. Eram atât de îngrijorat, încât nu mă puteam uita; totuşi, m-a şocat modelul curajos, ciudat, artistic, curat al blănii şi fineţea capului. Era semnificativ faptul că Richard Parker