Canada, vin! am strigat ud şi îngheţat. Mă simţeam foarte curajos. Încă era întuneric, dar era destulă lumină ca să văd. Natura oferă uneori spectacole emoţionante. Scena e vastă, iluminarea e dramatică, efectele sunt extraordinare, iar bugetul este nelimitat. Ce vedeam era un spectacol de vânt şi apă, un cutremur al simţurilor, pe care nici Hollywoodul nu-l putea reda mai bine. Dar cutremurul s-a oprit la pământul de sub picioarele mele. Pământul era solid. Eram un spectator comod instalat în scaunul lui.

Am început să mă îngrijorez doar în momentul când m-am uitat la o barcă de salvare de pe punte. Atârna într-o parte în loc să stea în poziţia normală. M-am uitat la mâinile mele. Încheieturile degetelor îmi erau albe. Nu mă ţineam de bară din cauza vântului, ci pentru că altfel aş fi căzut spre vas. Vasul era înclinat spre babord, spre partea cealaltă. Înclinarea nu era prea mare, dar eram oricum surprins. Când m-am uitat peste bord, am putut vedea peretele negru al navei.

Un fior rece mi-a trecut pe şira spinării. Am decis până la urmă că era furtună. Era timpul să mă întorc. Am dat drumul barei, m-am strecurat pe lângă perete şi am deschis uşa cu putere.

Înăuntru, se auzeau diverse zgomote. Structura scârţâia. M-am împiedicat şi am căzut. Nu s-a întâmplat nimic. M-am ridicat. Cu ajutorul balustradelor, am coborât câte patru trepte o dată. Coborâsem doar un nivel, când am văzut apă. Multă apă. Îmi bloca drumul. Venea de jos ca o mulţime furioasă, urlând, înspumată şi clocotitoare. Scările au dispărut în întuneric. Nu-mi venea să cred. Ce căuta apa asta aici? De unde venise? Am rămas ţintuit, înspăimântat, neîncrezător şi nehotărât. Ce să fac acum? Acolo, jos, era familia mea.

Am fugit pe scări în sus. Am ajuns pe punte. Vremea nu mai era distractivă. Mi-era frică. Acum era clar: vasul se înclina puternic. Şi nu era în echilibru nici în partea cealaltă. Era o înclinare vizibilă şi de la prova la pupa. M-am uitat peste bord. Apa nu mai părea atât de departe ca înainte. Vasul se scufunda. Mintea mea refuza să înţeleagă. Era ca şi cum luna ar fi luat foc.

Unde erau ofiţerii şi echipajul? Ce făceau? Am văzut nişte oameni fugind prin întuneric. Cred că am văzut şi nişte animale, dar am crezut că e o iluzie optică din cauza ploii şi a umbrelor.

Le lăsam chepengul deschis când era vreme frumoasă, dar animalele erau închise în cuşti tot timpul. Transportam animale periculoase, nu vite. Deasupra mea, pe punte, am auzit voci.

Vasul tremura şi se auzea un zgomot metalic monstruos, ca o râgâială. Ce era asta? Era oare strigătul oamenilor şi animalelor care protestau împotriva morţii apropiate? Oare era vasul care se elibera de fantome? Am căzut. M-am ridicat. M-am uitat din nou peste bord. Marea creştea. Valurile se apropiau. Ne scufundam repede.

Am auzit maimuţele ţipând. Puntea se scutura. Un taur indian a ţâşnit şi a trecut pe lângă mine cu un zgomot de tunet, îngrozit, înnebunit. M-am uitat la el uimit. Cine îi dăduse drumul?

Am alergat la scările care duceau la puntea superioară. Acolo erau ofiţerii, singurii care vorbeau engleza pe navă, cei de care depindeau destinele noastre, cei care aveau să îndrepte situaţia. Ei aveau să-mi explice totul. Ei aveau să aibă grijă de mine şi de familia mea. Am urcat pe puntea secundară. Nu era nimeni. Am alergat spre babord. Am văzut trei oameni, membri ai echipajului. Am căzut. M-am ridicat. Se uitau peste bord. Am strigat. S-au întors. S-au uitat la mine şi apoi unul la altul. Au spus ceva. Au venit spre mine repede. Am simţit uşurare şi recunoştinţă. Am spus:

— Slavă domnului că v-am găsit! Ce se întâmplă? Mi-e foarte teamă. E apă jos. Sunt îngrijorat pentru familia mea. Nu pot să ajung la nivelul cabinelor. E normal? Credeţi…

Unul dintre ei m-a întrerupt aruncându-mi o vestă de salvare şi strigându-mi ceva în chineză. Am observat un fluier galben agăţat de jachetă. Oamenii dădeau puternic din cap înspre mine. Când m-au luat şi m-au ridicat în braţele lor puternice, nu m-am gândit la nimic. Am crezut că mă salvau. Eram atât de încrezător încât am fost recunoscător când m-au luat pe sus. Am început să mă îndoiesc numai când m-au aruncat peste bord.

Am aterizat, cu un salt ca de la trambulină, pe prelata pe jumătate desfăşurată care acoperea o barcă de salvare. A fost un miracol că nu m-am rănit. Am pierdut vesta de salvare, dar nu şi fluierul, care mi-a rămas în mână. Barca fusese coborâtă pe jumătate şi acum atârna. Scăpase din gruiele de ambarcaţie şi se bălăngănea în furtună, deasupra apei. M-am uitat în sus. Doi dintre oameni se uitau la mine, arătau spre barcă şi strigau. Nu ştiam ce voiau să fac. Credeam că aveau să sară după mine. Dar ei şi-au retras capetele înspăimântaţi şi în aer a apărut acea creatură, sărind cu graţia unei gazele. Zebra n-a nimerit pe prelată. Era un mascul care cântărea peste 130 kilograme. A aterizat cu un zgomot puternic pe ultima banchetă, rupând-o şi zguduind toată barca. Animalul a început să strige. M-aş fi aşteptat să aud răgetul unui măgar sau nechezatul unui cal. Dar sunetul era altfel. Era ceva ca un lătrat, foarte ascuţit, din cauza disperării. Buzele îi erau deschise şi îi tremurau, dând la iveală nişte dinţi galbeni şi nişte gingii de un roz închis. Barca a zburat prin aer şi a căzut în marea învolburată.

Richard Parker n-a sărit în apă după mine. Vâsla, pe care intenţionasem s-o transform într-o bâtă, plutea pe apă. M-am ţinut de ea până am ajuns la colac. Era înfricoşător să fii în apă. Era neagră, rece şi furioasă. Mă simţeam ca în fundul unui puţ care se prăbuşea. Apa mă izbea cu furie. Mă usturau ochii. Mă trăgea spre fund. Abia mai puteam respira. Dacă n-ar fi fost colacul, n-aş fi putut să rezist nici câteva minute.

Am văzut un triunghi care tăia apa la patru metri depărtare,